AȚÍNE, ațín, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva (pentru a-l prinde sau ataca). Dragoș s-aținea Și cel zimbru cum venea Ghiaaga-n frunte-i arunca. ALECSANDRI, P. II 94. S-ațin pe-aici Patruzeci și cinci... De haiduci levinți, Duși de la părinți De cînd erau mici, La codru-n potici. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ (întărit prin «la drum», «la potecă» etc.) Se ațineau la drumuri și-i pofteau pe negustori la ei, spre găzduire, unde îi prădați și-i ucideau. PAS, L. I 113. (Fig.) Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici Se ațin pe la potici. ALECSANDRI, P.P. 304. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul», «calea» etc.) Cele din urmă fiare... se înmulțeau și ațineau omului calea în văile apelor nouă. SADOVEANU, N. F. 53. Petre, cu cît îi ațineau drumul oamenii și-l opreau și cu cît Busuioc își înmuia glasul, cu atît se înverșuna și răcnea. REBREANU, R. II 41. Eu stau pe potecă și-ațin frumușel Cărarea la fete-n cîmpie. COȘBUC, P. II 39. Calea mîndrei aținui, O floricică de-i cerui. ALECSANDRI, P. P. 237. ♦ (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. «după») A se ține după cineva, a se lua după cineva; a urmări. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații? EMINESCU, O. I 157. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde un obiect care este gata să scape), a fi cu luare-aminte (pentru a reacționa la timpul potrivit), a băga bine de seamă. întindea brațe din ce în ce mai mari spre puzderia de fulgi, ca și cum s-ar fi aținut să prindă toată zăpada. BASSARABESCU, V. 50. Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă. VLAHUȚĂ, CL. 114. Se luară cu toții după dînsul [după butoi] pe marginea gîrlei, pînă îl dete apa mai la mal. Ursul se aținea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în brațe. ISPIRESCU, L. 345. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul acțiunii) Din cînd în cînd, din tulbureală, scotea la lumină rețeaua, în care se zbăteau peștișorii argintii. Eu mă ațineam cu cofăielul și Jiu prea eram mirat de norocul nostru. SADOVEANU, N. F. 29. Zvîrle mingea-n sus... șl tot el aleargă, de s-aține cu mîinile și-o prinde. ȘEZ. II 62. ◊ Expr. (De obicei urmat de un vocativ, exprimat sau subînțeles, adesea cu sens nehotărît) Aține-te! = fii gata! ține-te bine! Acu-i acu – îl adulmec [pe dușman] – aține-te! TOMA, C. V. 266. Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș-apoi aține-te gură! CREANGĂ, A. 10.- Prez. ind. și: (popular) ațiu. – Variantă: ațineá vb. II.