auz definitie

2 intrări

32 definiții pentru auz

auz sn [At: COD. VOR. 104/4 / P: a-uz / Pl: ~uri / E: drr auzi] 1 Auzire (1). 2 (Îe) La (sau, înv, întru) -ul Auzind acestea. 3 (Înv; pex) Auzire (3). 4 (înv) Comunicare din partea cuiva. 5 (Înv; pex) Veste. 6 (Înv; pex) Zvon. 7 (Înv; pex) Auzire (8). 8 (Înv) Auzire (12). 9 Simț cu ajutorul căruia se percep sunetele, al cărui organ este urechea. 10 (Îe) A ascuți (sau, înv, a tinde) -ul A-și încorda atenția pentru a percepe sunete de intensitate slabă. 11 (Îe) A-i veni cuiva -ul A-și recăpăta auzul după o perioadă de surzenie. 12 (Înv; îe) A-i lua cuiva -ul A asurzi pe cineva (printr-un zgomot puternic). 13 (Îs) ~ muzical Capacitate a auzului (9) de a distinge înălțimea precisă a sunetelor. 14 (Mpl; fig) Ureche. 15 (Înv; îe) întru -ul tuturor (oamenilor) În mod public. 16 (Înv; îe) A ajunge în -ul cuiva A i se aduce la cunoștință.
auzí [At: COD. VOR. 104/4 / P: a-u~ / Pzi: aud, (îrg) auz; cj: să aud, (îrg) să auz; imt: auzi / E: ml audio, -ire] 1 vt A percepe și a distinge sunete cu ajutorul simțului auzului. 2 vt A distinge și a înțelege sensul sunetelor vorbirii. 3 vt A asculta (pe cineva vorbind). 4 vta (Îe) N-aude, na vede (na greul pământului și ușorul vântului) Nume cu care eroul din basme își strigă ajutoarele animale, lupul, vulpea, (ursul și iepurele), astfel încât interjecția na! să se confunde cu negația nu. 5 vta (Pex; îae) Nu vrea să audă și să știe nimic. 6 vta (Pex; îae) Este complet insensibil la impresii din exterior. 7 vta (Îe) Eu spun, eu aud Nimeni nu mă bagă în seamă. 8 vt A recunoaște sursa de proveniență a sunetelor (un obiect, un animal etc.). 9 vt A înțelege. 10 vt A afla o știre. 11 vt (Îe) A-și ~ (multe) vorbe A afla ce vorbește lumea despre sine. 12 vta (Îe) -nd așa... Aflînd acestea. 13 vrp A se bârfi. 14 vrp A se zvoni. 15 vrp (îf nu se-aude!) Nu se vorbește. 16 vrp (îaf) Nu se află. 17 vrp (Îaf) Nu există. 18 vrp (Îaf) Nu se poate întâmpla. 19 vi (Îe) A nu mai ~ de numele cuiva A-i pierde urma. 20 vi (Înv; îe) A nu fi bucuros (sau a nu voi) să audă de numele cuiva A rupe orice legătură cu cineva. 21 vi (Îe) A ~ din (sau de la) moși-strămoși (sau din oameni, de la strămoși, din bătrâni) A cunoaște tradițiile orale. 22 vt A asculta și a analiza calitatea sau valoarea sunetelor muzicale. 23 vta (Ie) I-~! Fii atent la... 24 i (Îe) ~ măi! (sau frate, nene, soro, ori colo, vorbă etc. sau, rep ~! ~! ) Exprimă mirarea. 25 vta (Imp; în strigături) Hai! 26 vt (Îe) -tu-m-ai? Ai înțeles ? 27 vta (îf aud?) Ce dorești? 28 vta (Îaf) Ce-ai spus ? 29 vta (Îaf) Nu mă poți contrazice! 30 vi (îe) S-~m de bine! Formulă de salut, la despărțire. 31 vt (Îe) Să se audă musca (zburând)! Să fie liniște perfectă! 32 vt (Cu subiectul divinitatea) A împlini dorința exprimată de cineva. 33 vt (Îe) Să te- audă Dumnezeu! Să se împlinească ceea ce ai zis! 34 vt (îae) Să ți se împlinească dorințele. 35 vt (Reg) A mirosi urât. 36 vt (Reg; îe) I se aude din gură îi miroase gura. 37 (Reg; îe) A ~ în gură ca cucii A nu înțelege nimic când cineva e beat.
AÚZ s. n. 1. Simț cu ajutorul căruia se percep sunetele. ◊ Auz muzical = aptitudine de a distinge, memora și reproduce corect sunete muzicale. 2. Faptul de a auzi; auzire. La auzul acestor cuvinte s-a supărat. – Din auzi (derivat regresiv).
AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.). ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) aúz] – Lat. audire.
AÚZ s. n. 1. Simț cu ajutorul căruia se percep sunetele. ◊ Auz muzical = aptitudine de a distinge, memora și reproduce corect sunete muzicale. 2. Faptul de a auzi; auzire. La auzul acestor cuvinte s-a supărat. – Din auzi (derivat regresiv).
AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) aúz] – Lat. audire.
AUZ s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri, cu ajutorul căruia se percep sunetele. Dacă ar fi avut cineva auz ca firul argintului, ar fi deslușit cum plesnesc bulbii în glii. CAMILAR, TEM. 102. Încă tot nu sîntem lipsiți de simțul auzului și, prin urmare, ne place a asculta povești frumoase. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) auzul = a asurzi (pe cineva). Nichifor avea o biciușcă... cu care pocnea de-ți lua auzul. CREANGĂ, P. 107. Stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi de-ți ia auzul. CREANGĂ, A. 39. ♦ Însușirea de a distinge o notă muzicală justă de una falsă; ureche muzicală. 2. Auzire, auzit. S-a bucurat... la auzul acestor vorbe. RETEGANUL, P. III 78. Nu mă sfiesc... s-o mărturisesc în auzul oamenilor. ALECSANDRI, T. II 25.
AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut; subiectul este omul, mai rar urechile; complementul arată sunetul) A percepe cu ajutorul auzului. Aud... șuier de piatră pe tăiș de coasă. BENIUC, V. 27. Ce-mi aud urechile? SADOVEANU, N. F. 7. Mai merge el cît merge, și numai iacă ce aude o bîzîitură înădușită. CREANGĂ, P. 238. Cred, nu cred; așa aud vorbind lumea, așa zic și eu. ALECSANDRI, T. I 348. ◊ (Complementul arată sursa sunetului) N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. Să nu-ți aud gura! ALECSANDRI, T. I 122. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. (Prin exagerare) Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (La forma negativă, uneori întărit prin «a nu vedea», exprimînd o insensibilitate completă față de impresiile dinafară) Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat. ALECSANDRI, P. A. 41. ◊ Expr. N-aude, n-a vede (n-a greul pămîntului) = se face că nu știe nimic. Niță... se uita într-o parte, chipurile n-aude și n-a vede. PAS, L. I 7. Eu spun, eu aud (sau tu spui, tu auzi etc.) = degeaba vorbesc (sau vorbești etc.), nu mă (sau te etc.) ascultă nimeni. ◊ Refl. pas. (Adesea impers.) Deodată, ca din pămînt, Din fundul de purpur al zării S-aude tunînd. BENIUC, V. 164. Ia! s-aude pupăza! am observat eu ridicînd un deget lîngă frunte. SADOVEANU, N. F. 26. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Cum te-ai dus d-ta acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă s-aude cineva bătînd la ușă. CREANGĂ, P. 27. Frunză verde de agude, Ia vezi, frate, ce s-aude? Graiul dulce-a mîndrei mele Ori zgomot de potiri grele? ANT. LIT. POP. I 56. ◊ (Expr.) Să se audă musca = să fie tăcere desăvîrșită (încît să se audă și zbîrnîitul unei muște). ♦ A căpăta cunoștință despre ceva. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134 ◊ Expr. A-și auzi vorbe (sau rău, multe etc.) = a-i ajunge (cuiva) la cunoștință lucruri (de obicei neplăcute) pe care le spun alții despre el. Și apoi! vorba ceea: fă bine să-ți auzi rău! CREANGĂ, P. 253. 2. Tranz. (La imperativ, adesea precedat de interj. «ia», popular «ian», cuprinzînd mirarea, ironia sau neîncrederea în cele spuse) A asculta, a lua seama la cele ce se spun. Ian auziți cum tulnicele tari Stîrnesc îndemn de proaspeți făurari. DEȘLIU, G. 28. Auzi măi! Nu-l vezi că e o tigoare de băiet, cobăit și leneș de n-are păreche? CREANGĂ, P. 13. 3. Intranz. (Mai ales la forma interogativă, adesea amenințător) A înțelege, a pricepe. La prima stație te dai jos... N-auzi? DUMITRIU, B. F. 7. Știi unde am vorbit să ne-ntîlnim: în salon de clasa-ntîi... Ai auzit? CARAGIALE, O. II 196. ◊ Tranz. Măi, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan; mergi la noapte, cînd doarme, și-l lovește cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? RETEGANUL, P. IV 19. ♦ (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la un apel) Cum ai spus? poftim? Jupîneșică, jupîneșică! – Aud, moș Nichifor, răspunse Maica tresărind, spăimîntată. CREANGĂ, P. 132. Aud cucoane. – Adă dulceți, Safta. ALECSANDRI, T. I 63; b) (Numai la forma interogativă, încheind o declarație sau o afirmație socotită fără replică) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? Mă rog, ce ți-am spus cînd ți-am poroncit să-mi gătești păișoare cu bumbac pentru sprintene? Aud? ALECSANDRI, T. I 125. 4. Tranz. (Cu privire la vești, știri, noutăți) A afla. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate... o dată se scutură... și rămase... un cal gras, trupeș și cu aripi. ISPIRESCU, L. 3. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții. CREANGĂ, P. 81. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «despre») Veți auzi despre mine în curînd! DUMITRIU, B. F. 40. ◊ Expr. A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se povestesc. Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăți de aceste. CREANGĂ, P. 211. Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, L. P. 174. Marcu, biet, o auzit De potopul cel cumplit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice legătură cu cineva, a nu mai voi să întrețină legături cu cineva. Tată-său nu mai voia să audă de el. VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu mai auzi de numele cuiva = a nu mai ști despre cineva. Și de atuncea nu li s-au mai auzit nimică de nume. SBIERA, P. 22. Să auzim de bine! formulă de urare adresată cuiva la despărțire. 5. Refl. (Numai la pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. Multe se aud. Să nu ne luăm după cîte se aud. STANCU, D. 151. S-aude că Alecuț vrea s-o ducă pe maică-sa acolo unde se află el. SADOVEANU, N. F. 84. – Prez. ind. și conj. pers. 1 și: aúz (CARAGIALE, O. 95, ȘEZ. III 191), prez. conj. pers. 3 și: auză.
AÚZ s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri, cu ajutorul căruia se percep sunetele. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) auzul = a asurzi (pe cineva). ♦ Însușirea de a distinge o notă muzicală justă de una falsă. 2. Auzire. S-a bucurat... la auzul acestor vorbe (RETEGANUL). – Postverbal al lui auzi.
AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe un sunet cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă dumnezeu = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești. N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca = se fie tăcere deplină. ♦ A căpăta cunoștință despre ceva. Ții tu minte câte-n lume-ai auzit? (EMINESCU). 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Auzi măi! Nu-l vezi că e leneș de n-are păreche? (CREANGĂ). 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. La prima stație te dai jos... N-auzi? (DUMITRIU). ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la o chemare) Ce dorești? Jupâneșică, jupâneșică! – Aud, moș Nichifor (CREANGĂ).; b) (Interogativ) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? Mă rog, ce ți-am spus când ți-am poruncit... Aud? (ALECSANDRI). 4. Tranz. și intranz. A afla o veste, o știre etc. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști ce mai face, cum o mai duce cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Prez. ind. și: (pop) aúz] – Lat. audire.
!aúz s. n.
auzí (a ~) (a-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aúd, 1 pl. auzím, imperf. 3 sg. auzeá; conj. prez. 3 să aúdă; ger. auzínd
aúz s. n., pl. aúzuri
auzí s.n. (sil. a-u-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aúd, 1 pl. auzím, imperf. 3 sg. auzeá; conj. prez. 3 sg. și pl. aúdă; ger. auzínd
AÚZ s. 1. ureche. (Are un ~ foarte fin.) 2. auzire. (La ~ul acestor vorbe...)
AUZÍ vb. 1. a prinde. (~ câteva șoapte.) 2. a desluși. (~ prin vijelie un strigăt.) 3. v. asculta. 4. a suna. (Se ~ clopotele.) 5. v. afirma. 6. v. afla. 7. a afla, a ști, (înv. și pop.) a oblici. (Să ~ cu toții ce ai făcut.) 8. v. pomeni. 9. v. înțelege.
AUZÍ vb. v. duhni, mirosi, puți.
auzí (aúd, auzít), vb.1. A percepe cu ajutorul auzului. – 2. A afla, a ști din auzite. – 3. A umbla vorba, a se zice. – Din auzite, din cîte s-a aflat, din zvon public. – Pe auzite, din auzite. – 4. A asculta; cu acest sens este mai ales expresie emfatică, folosită de preferință la imper., inter. sau excl.Mr. avdu, megl. ut, istr. Ǫvdu. Lat. audῑre (Pușcariu 167; Candrea-Dens., 124; REW 779; DAR); cf. it. udire, v. prov. auzir, fr. ouir, sp. oir, port. ouvir. Flexiunea normală tu auzi a influențat în eu auz, să auză. Schimbare de accent a-úd, în loc de á-ud (cf. mr. ávdu, și lá-ud) nu a primit explicație satisfăcătoare. După Weingand, Jb., III, 222, s-a produs probabil mai întîi în întrebări. Trebuie să se țină seama și de oscilația constantă a accentului în hiatul au. Cf. și Pușcariu, Dacor., III, 74, și Graur, BL, III, 26-8. – Der. auz, s. n. (simțul cu ajutorul căruia se percep sunetele; înv., veste); auzitor, adj. (înv., ascultător); neauzit, adj. (care nu se aude).
AÚZ ~uri n. Simț cu ajutorul căruia se percep sunetele. ~ muzical.A-i lua cuiva ~ul a asurzi pe cineva. În ~ul tuturor spus tare (ca să audă toți); în public. /v. a auzi
A SE AUZÍ se aúde intranz. A se răspândi în calitate de zvon; a se zvoni. Nu te lua după ce se aude. /<lat. audire
A AUZÍ aúd 1. tranz. 1) A percepe cu ajutorul auzului. ~ un zgomot.Să mă (te...) audă Dumnezeu! să mi (ți...) se împlinească cele dorite. 2) (vești, noutăți etc.) A cunoaște pe baza unor informații căpătate; a afla. ◊ A nu (mai) voi să audă de cineva a rupe relațiile cu cineva. Să (ne) auzim de bine formulă de rămas bun. 3) (mai ales interogativ) A pătrunde cu mintea; a înțelege; a pricepe. 2. intranz. 1) A avea simțul auzului. 2) A căpăta informații curente (despre ceva sau despre cineva); a afla. /<lat. audire
auz n. simțul al cărui organ e urechea și rezultatul sau efectul auzirii: dulce la auz, într’auzul tuturor.
auzì v. 1. a simți sunetele prin organul urechilor: nu vede și n’aude; 2. a afla: mult trăești, multe auzi. [Lat. AUDIRE].
aúd (est) și aúz (vest), a auzí v. tr. (lat. audire, it. udire, vpv. auzir, fr. ouir, sp. oir, pg. ouvir). Prind (percep, primesc) cu simțu auzuluĭ, simt sunetu: a auzi o vorbă, niște pașĭ, tunetu. Aflu: am auzit c’a murit, n’am auzit nimica despre asta. Ascult, cercetez: a auzi marturiĭ. Maĭ auziĭ una! exclamațiune ironică la auzu uneĭ veștĭ ridicule. Să te-audă Dumnezeŭ! exclamațiune pin care dorim să se împlinească urarea saŭ dorința cuĭva. Să auzim de bine! formulă de salutare la despărțire. Ĭa’uzĭ! (din ĭa auzĭ), exclamațiune de atras atențiunea asupra unuĭ zgomot, unuĭ cîntec saŭ uneĭ veștĭ surprinzătoare. Aud? vorbă pin care arătăm că așteptăm ordinu saŭ că n’am auzit bine ce s’a zis și dorim să se repete vorba (maĭ intim saŭ maĭ obraznic „ce?”, maĭ politicos „poftim?”).
1) aúz n., pl. urĭ (d. aud, a auzi). Simțu cu care urechea prinde sunetu: dulce la auz. Auz muzical, ureche: acest copil are auz bun. A lua auzu, a asurzi: era un huĭet de-țĭ lua auzu. În auzu cuĭva, așa în cît să audă cineva: a declarat în auzu tuturor.
2) aúz v. tr. V. aud.
AUZ s. 1. ureche. (Are un ~ foarte dezvoltat.) 2. auzire. (La ~ acestor vorbe.)
auzi vb. v. DUHNI. MIROSI. PUȚI.
AUZI vb. 1. a prinde. (~ cîteva șoapte.) 2. a desluși. (~ prin ploaie un strigăt.) 3. a asculta. (~ ce-ți spun.) 4. a suna. (Clopotele se ~.) 5. a se afirma, a se spune, a se șopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 6. a se afla, (fig.) a răsufla, a transpira. (Secretul s-a ~ repede.) 7. a afla, a ști, (înv. și pop.) a oblici. (Să ~ cu toții ce ai făcut.) 8. a înțelege, a pricepe. (Nu ~ să mă lași în pace?)
auzi La TDRG și în DA găsim, fără explicație etimologică, verbul a auzi cu înțelesul de „a mirosi”. Vezi acum și Lex. reg. II, p. 124, din Bucovina. Dumitru Ahrițculesei din Buzău îmi scrie că cunoaște, din comuna sa natală, Cîndești, județul Botoșani, cuvîntul cu acest înțeles și știe că așa se zice și în ucraineană (comuna e compusă din șase sate, iar în două dintre ele se vorbește și ucraineana): мо мнeco cu чye „carnea aceea s-a alterat (miroase)”; чyмu мuрчeм „miroase a mort, miroase mortul”.
auz I. 1. A. fiziologic, simțul prin care se percep sunetele. Analizatorul auditiv cuprinde: urechea, căile auditive spre scoarța cerebrală și ariile auditive corticale. Variațiile de presiune produse de vibrațiile* corpurilor sonore, captate direcționat de urechea externă și transmise prin conductul auditiv la timpan sunt transformate în vibrații mecanice; în urechea medie acestea deplasează oscioarele-pârghii ale căsuței timpanului (ciocanul, nicovala și scărița) care leagă timpanul de fereastra ovală a melcului, amplificând vibrațiile. Căsuța comunică posterior cu cavitățile mastoide care au un rol de cutie de rezonanță, iar anterior cu naso-faringele prin trompa lui Eustache, a cărei deschidere în timpul deglutiției restabilește o presiune internă egală cu cea atmosferică, absolut necesară bunei funcționări a timpanului. Vibrațiile se transmit sub formă de unde compresiune lichidului peri- și endolimfatic al urechii interne; aceasta cuprinde labirintul osos și membranos, respectiv vestibulul comunicând cu cele 3 canale semicirculare (organul echilibrului) și cu melcul (organul auzului). În melc, mișcarea lichidului pune în vibrație membrana bazilară, excitând selectiv, pe zone, și celulele senzoriale ciliate (c. 24.000-30.000) ale organului Corti așezate paralel. Fenomenul transformării energiei fizice în influx nervos și întreg mecanismul analizei sunetului nu e încă elucidat. Teoria armonicelor* (Helmholtz) e amendată de cercetările moderne (ex. Georg von Békésy, 1899-1972, premiul Nobel 1961). Vibrațiile membranei bazilare, cu o regiune de maximă amplitudine* în funcție de frecvență*, generează potențiale electrice, care sunt transmise în impulsuri de diverse grupări de fibre auditive (formând, împreună cu cele vestibulare ale echilibrului, perechea a 8-a de nervi cranieni) prin variate formațiuni bulbare, apoi diencefalice ambelor emisfere ale cortexului temporal – sediul recepției imaginilor auditive (ariile 41, 42, 22 și 52 ale lui Brodmann). Procesul de analiză și sinteză auditivă, începută în melc, se perfecționează pe măsura apropierii de scoarță, unde se produc reprezentări sonore și generalizări. Diversitatea ariilor auditive și a legăturilor cu cele motrice, vizuale, de memorare, de integrare intelectuală etc., asigură pecepția „integrată” a muzicii (Encicl. Fasquelle). Percepția sonoră are o mare relativitate, un caracter „zonal”; fiecărui sunet îi corespunde o „zonă” (N.A. Garbuzov) de excitație nervoasă sau o „plajă neuronală” (Collaer) de c. 20 Hz*, iar calitățile sunetului sunt într-o complexă interdependență. Timpul (durata) minim de percepere ar fi de 1/20-1/10 secunde (Fritz Winckel). Zona audibilității umane, care scade cu vârsta, cuprinde frecvențe (înălțimi (1)) între 16 și 20.000 Hz și intensități (1) între 0 și 120 dB*. În registrul (I) mediu cea mai mică diferență de frecvență perceptibilă ar fi de 12 cenți*, respectiv c. 3 Hz = 1/40 ton (Winckel) sau de 1/200 ton (Willems), iar de intensitate 0,2 dB (Winckel) sau 1 dB (Popescu-Neveanu). Perceperea timbrului* e un proces psihic subtil, bazat pe fuziunea componentelor spectrului sonor și regimul tranzitoriu al sunetelor [v. atac (1)]. Audiția biauriculară asigură localizarea sursei sonore, prin aprecierea diferenței de fază a vibrațiilor care ajung la cele două urechi. În perceperea mai multor sunete simultane pot apărea armonice* subiective, sunete adiționale sau diferențiale (v. bătăi), efectul de „mască” (acoperirea unor sunete mai înalte sau mai slabe) etc. Rapiditatea și precizia percepției cresc în prezența unui fond sonor constant (A. Daniélou). 2. A. psihologic modifică percepția auditivă în funcție de: proprietățile obiective ale stimulului (randament maxim la intensități medii, dependența de durata acțiunii stimulului, de frecvența și contextul apariției acestuia; variațiile aleatorii ale stimulului diminuează precizia percepției) sau de: factorul psihofiziologie și de personalitate (generând fenomene legice ca: adaptarea, sensibilizarea, saturația, depresia, oboseala, depinzând de vârstă, de factorii tipologici și temperamentali, de stările de „set” sau motivație, de contextul social de manifestare a subiectului etc.). II. A. muzical, capacitatea senzorială, emoțională și rațională de considerare a fenomenului sonor, condiționată social și istoric. A. senzorial, capacitatea de primi obiectiv impresiile (nivel bulbar); a. afectiv, capacitatea de ascultare subiectivă, urmată de o apreciere calitativă (nivel diencefalic); a. rațional, sinteza experienței senzoriale și afective (nivel cortical). În practica muzicală cele 3 aspecte formează o unitate. A. melodic, capacitatea de a recepționa, trăi, recunoaște și reproduce o melodie (Popescu-Neveanu). A. armonic, capacitatea superioară de integrare într-o configurație unitară de două sau mai multe sunete (melodii) emise concomitent. A. relativ, conștiința raporturilor sonore (de la intervale*, trepte* funcționale la denumirea sunetelor). Cuprinzând cele 3 aspecte, a. e legat de natura artistică a muzicii și constituie o caracteristică esențială a capacității muzicale. A. absolut, posibilitatea identificării înălțimii sunetelor, fără reper (exterior). E o capacitate de memorare sonoră, de esență fiziologică cu 2 aspecte complementare: pasiv (recunoașterea unui sunet dat) și activ (intonarea sunetului corespunzător unei note date). Fiind mai rapid, favorizează, în limita posibilităților de eroare de apreciere (v. A. I. 1.), virtuozitatea*, memorizarea, orientarea în pasaje modulante sau atonale, corectarea greșelilor, dar neglijează senzorialitatea și afectivitatea; dezavantajele pot fi grave în interpretarea enarmonică* eronată a sunetelor, în cazul distonării în muzica vocală sau a acordajului (2) defectuos al instr. și mai ales în aprecierea reală a capacității muzicale. Adesea a. absolut e legat de timbrul* instr. sau de diferite asocieri auditive cromatice* etc. A. interior, formă evoluată a a. muzical, constând în posibilitatea de imaginare pasivă a fenomenului sonor, în toată compexitatea, a. este perfectibil. Educarea ca și determinarea a. muzical trebuie să țină seama de limitele percepției și de cele 3 aspecte menționate. Educația e cu atât mai eficientă cu cât începe mai timpuriu, paralel cu educarea a. verbal, fiind însoțită de mișcare și activitate vocală (dezvoltarea afectivității) folosind instr. cu sunete fixe și temperate* (ex. pianul), dar și alte instr. netemperate, ideal electronice (dezvoltarea senzorialității). După perioada preinstr., obligatorie, se poate aborda un instr. evoluat. Esențiale rămân solfegiul* și dictatul* (melodic, armonic, polifonic), pregătite de studiul intervalelor (a. melodic) și acordurilor* (a. armonic), cultivând simțul tonal și modal, memoria muzicală (a. anterior), inspirația creatoare prin improvizație* și îmbinând a. relativ cu cel absolut. V. acustică; psihologie muzicală.
a gâdila în mod plăcut auzul (cuiva) expr. 1. a da o veste bună (cuiva). 2. a linguși (pe cineva).

auz dex

Intrare: auz
auz
Intrare: auzi
auzi verb grupa a IV-a conjugarea a V-a
  • silabisire: a-u-