atonalism definitie

12 definiții pentru atonalism

atonalísm sn [At: CONTEMP, Seria. II, 1949, nr. 158, 5/5 / Pl: ~e / E: fr atonalisme] (Muz) Mod de a crea o compoziție prin negarea legilor organizării armonice a sunetelor Si: dodecafonism.
ATONALÍSM s. n. Mod de a crea o compoziție muzicală prin negarea legilor organizării armonice a sunetelor. – Atonal[itate] + suf. -ism.
ATONALÍSM s. n. Mod de a crea o compoziție muzicală prin negarea legilor organizării armonice a sunetelor. – Atonal[itate] + suf.-ism.
ATONALÍSM s. n. Curent și teorie burgheze, formaliste, decadente, care recomandă și aplică atonalitatea în compozițiile muzicale. Apar rînd pe rînd atonalismul, impresionismul, formalismul, diversele haine peticite ale unuia și aceluiași substrat, ale cosmopolitismului, pătruns o dată cu capitalul monopolist străin, spre sfîrșitul sec. 19 și începutul sec. 20. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 1/5.
ATONALÍSM s. n. Curent și teorie decadente, care recomandă atonalitatea în compozițiile muzicale. – Din atonal[itate] + suf.-ism.
atonalísm s. n.
atonalísm s. n.
ATONALÍSM s.n. Curent sau procedeu care recomandă atonalitatea în compozițiile muzicale. V. dodecafonism. [< fr. atonalisme].
ATONALÍSM s. n. (muz.) tehnică de compoziție care recomandă atonalitatea. (< fr. atonalisme)
ATONALÍSM n. Tehnică în compoziția muzicală modernă bazată pe renunțarea la legile tonalității și armoniei clasice a sunetelor. /<fr. atonalisme
atonalism. Raportat la etimonul său: atonalitate (respectiv atonal), ca antinomie a tonalității (1) (tonalului), a. își dezvăluie, în baza sa tehnic circumscrisă, conținutul imediat. Este clar, deci, că a. are numai această existență antinomică și – în sens diacronic – una de negație față de o realitate care îl condiționează și îi este totodată preexistentă. Atonal – a., noțiuni care, aparent, ar fi putut fi excluse, în virtutea acestor considerente acuzat speculative, din vocabularul muzicienilor (partizanii academismului și, deci, ai „tonalismului” îl consideră, de altfel, ca pe un indiciu de degenerescență, ca pe o abatere de la legile firești ale fenomenului sonor), își vădesc însă pe deplin legitimitatea în realitatea însăși, în dinamica devenirii muzicii sec. 20. A. înregistrează, în chiar această realitate muzicală imediată, o luare de atitudine din partea creatorului, față de sistemul muzical al tonalității, ca dat anterior, cu legile sale de coeziune internă, cu acea intra-raportare și ierarhizare a funcțiilor* față de centrul tonicii* și, în același timp, cu acea inter-raportare a acestor entități, care sunt tonalitățile (2), în așa fel încât întreg spațiul muzical, diatonic* și mai apoi cromatic*, este „acoperit” prin această ordine tonală. Deoarece armonia (III, 1) a fost domeniul predilect și cel mai impropriu, artizanal vorbind, în care compozitorul a „ascultat” de legile tonalității (făcându-le totodată să se supună strategiei muzicale într-o compoziție sau alta), a. a început să se manifeste tocmai pe acest tărâm, al armoniei. Lărgirea continuă a sferei armoniei la romantici, prin continua cromatizare a melodiei și a structurii acordice, modulațiile* la tonalități (2) îndepărtate, polivalența unor acorduri (ce aparțineau virtual mai multor tonalități), disonanțele* nerezolvate au dus deja tonalitatea (1) spre limitele sale, chiar dacă în principiu și pe porțiuni restrânse „sentimentul tonal” mai acționa încă. În mod unanim este considerată ca reprezentând un punct culminant al acestui proces opera Tristan și Isolda de Wagner, care, din chiar primele două acorduri* ale Preludiului ei, ilustrează, aproape printr-un „concentrat” structural, toată această stare a armoniei romantice, „criza acesteia”, cum o definise Ernst Kurth. Romantismul târziu, ce cuprinde în parte și primele două sau chiar trei decenii ale sec. 20, avea să se bazeze pe același sistem armonic, ducând mai departe disoluția sistemului tonal, în sensul în care l-a transmis tradiția de două sec. a muzicii occidentale. A., propriu, parțial, creației unor Reger, Pfitzner, Skriabin, Richard Strauss și – în fazele de început ale activității componistice – unor Schönberg și Berg, relevă clar acum opoziția principală față de tonal și tonalitate: slăbirea coeziunii interne a datelor tonalității – chiar independența acestora – intra și inter-raportarea liberă a funcțiilor*, un cromatism* hipertrofiat – chiar dacă încă nu total – o absolutizare, dusă, paradoxal, până la negare a dimensiunii armoniei (și dizolvarea în aceasta a oricăror elemente ce mai denotau independența intonațională și ritmică a melodiei). Toate acestea au condus la un fel de complicare barocă a discursului și, mai ales, a scriiturii, care a conferit operelor apărute în această perioadă un caracter elaborat și, oarecum, ermetic. Faptul nu a împiedicat apariția unor opere remarcabile bazate pe a., cum sunt, pentru a ne referi doar la două lucrări – Pierrot lunaire de Schönberg și Salome, op. 54, de R. Strauss, în care densitatea și expresivitatea tematică, sugestivitatea procedeelor (chiar a celor extramuzicale – de declamație* de exemplu) sau orchestrația* au pus accentul pe conținutul adânc psihologic. A. se aseamănă, astfel, mai ales prin propunerile sale constructive, cu precubismul lui Cézanne, căci întreagă această stare de „suspensie” în care se aflau elementele muzicale avea să cedeze – ca și în cazul cubismului – unei alte stări, ce va „coagula” aceste elemente, le va da o nouă coeziune, în virtutea unor noi principii de ordine, proprii sistemelor imediat următoare: dodecafonia* și serialismul*.
ATONALÍSM (< fr. {i}) s. n. Concept de compoziție care a apărut în cursul primului pătrat al sec. 20, ca urmare a procesului de dezintegrare a tonalității (care a început cu Listz, Wagner ș.a.). Rezultă dintr-un mod de exprimare bazat pe înlănțuirea de acorduri din game îndepărtate unele de altele și astfel lipsite de atracție reciprocă și de posibilitatea raportării lor la un centru comun (sunet, acord). Părți atonale cuprind unele compoziții de R. Strauss („Electra”), Bartók, Stravinski etc. Primul care a creat lucrări în intregime atonale a fost Schönberg („trei piese pentru pian” etc.). Există a. liber și a. organizat serial. V. serialism.

atonalism dex

Intrare: atonalism
atonalism substantiv neutru