asonanță definitie

16 definiții pentru asonanță

asonánță sf [At: DA ms / Pl: ~țe / E: fr assonance] 1 (Lit) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. 2 Repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 3 Corespondență de sunete.
ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Repetare a aceleiași vocale accentuate în cuvinte care se succed; (în prozodie) rimă imperfectă. – Din fr. assonance.
ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Din fr. assonance.
ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă care constă de obicei în identitatea vocalelor accentuate și asemănarea mai îndepărtată a consoanelor de după ele. Asonanța e des întîlnită în poezia noastră populară. În versurile «Să pui plugul să brăzdezi Unde-o fi cîmpul mai des», «brăzdezi» și «des» formează o asonanță.
ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Fr. assonance.
asonánță s. f., g.-d. art. asonánței; pl. asonánțe
asonánță s. f., g.-d. art. asonánței; pl. asonánțe
ASONÁNȚĂ s.f. 1. (Lit.) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. ♦ Repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 2. Corespondență de sunete. [< it. assonanza, cf. fr. assonance].
ASONÁNȚĂ s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate. 2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. (< fr. assonance, it. assonanza)
ASONÁNȚĂ ~e f. Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. /<fr. assonance
asonanță f. asemănare incompletă a sunetelor în terminarea mai multor vorbe: asonanța e foarte deasă în poezia populară.
*asonánță f., pl. e (fr. assonance, d. assonant, asonant. V. con- și re-sonanță). Potrivirea sunetelor la urma versurilor maĭ jos de accent, precum: scîndură cu tremură. V. rimă.
asonanță (în versificație), rimă imperfectă sprijinită pe vocale finale accentuate (uneori aceleași vocale sau doar apropiate), ignorându-se potrivirea consoanelor precedente sau următoare din aceeași silabă sau de după accentul tonic [v. accent (III)]. A. este frecvent întâlnită în poezia pop. românească: Și le-am fost de mângâiere/ Ca și luna printre stele. În poezia medievală a popoarelor nordice, a. constituia, alături de aliterație*, un important principiu de versificație.
ASONÁNȚĂ (< fr., it.) s. f. Identitate vocalică a silabelor finale tonice într-un vers, în versurile unei strofe sau într-o frază, indiferent de consoanele învecinate; rimă vocalică.
ASONÁNȚĂ s. f. (< it. assonanza, cf. fr. assonance): repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive, că în versul „Căci unde-ajunge nu-i hotar...” (M. Eminescu).
asonanță (fr. assonance), repetiție (omofonie) a vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers (R): „Căci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaște.” (Eminescu) Se-nțelege, că, atunci când este vorba de „omofonia vocalei finale accentuate a versului” (Morier), putem avea de a face cu o a. (Cf. Larousse, DLRM etc.) în realitate, rima imperfectă nu e numai a., ci și consonanța unor vocale înrudite (accentuate, din finalul versurilor), cum ar fi: sunt / sfânt, unde / blânde etc.

asonanță dex

Intrare: asonanță
asonanță substantiv feminin