ASCÚNDE, ascund,
vb. III.
Tranz. (Uneori cu determinări introduse prin
prep. «de» sau «înaintea», mai rar la dativ, indicînd persoana din fața căreia sau de teama căreia sustragem ceva)
1. A sustrage intenționat vederii, a pune într-un loc ferit, unde să nu poată fi văzut sau găsit. De ce ascunzi ziarele? DUMITRIU, B. F. 32. Unele își ascunseseră busuioc în sîn sau sub brîu, încît încăperea mirosea a grădină. CAMILAR, TEM. 54. ◊
Fig. Nu poți ascunde rînduielile firii. DEȘLIU, G. 57. ◊
Refl. Eu mergeam la plug în laz, Și cînd trec, Lina s-ascunde, Parcă nici nu m-a văzut COȘBUC, P. I 49. Se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? CREANGĂ, P. 120. Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! EMINESCU, O. I 149. Ades copila mîndră, vioaie, De soare-n păru-i se ascundea. ALECANDRI, P. I 20. ◊
Expr. A se ascunde după deget = a căuta să-și tăinuiască o vină evidentă. ◊ (Determinarea introdusă prin
prep. «de» arată lucrul pe care vrem să-l sustragem vederii) Zi și noapte l-a vegheat... într-o zi el o videa Că de plîns se ascundea Și cu jale-așa-i zicea. ALECSANDRI, P. P. 112. ♦ (Uneori cu determinări introduse prin
prep. «cu», indicînd instrumentul acțiunii) A sustrage (ceva) fără voie vederii, a acoperi neintenționat, a pune la adăpost de priviri. Zidul din fund [al camerei] își ascunsese igrasia după un covor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Ca mînile-amîndouă eu fața îmi ascund Și-ntăia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. [Oștenii] cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau... Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau. ALECSANDRI, P. III 224.
Refl. (Uneori cu determinări introduse prin
prep. «cu», indicînd lucrul ascuns) Ca peria de deasă, fir lîngă fir, răsare Și se ridică holda, pămîntul trist s-ascunde. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 11. Luna se ascunsese. NEGRUZZI, S. I 57. De peste mijlocul lui [al calului] spînzură o învălitoare, sub care se ascunde cu capul flăcăul. ȘEZ. III 182.
2. (Complementul este un abstract: faptă, gînd, sentiment etc.) A face să nu fie cunoscut, știut, înțeles de alții, a tăinui, a disimula. Spînul... nu știa cum să-și ascundă ura. CREANGĂ, P. 236. Zîmbetu-i ascunde ades suspin amar. ALECSANDRI, P. I 133. ◊
Absol. Mîndro, nu voi mai ascunde, Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. ◊
Refl. Unde-ai fost, leliță, unde? Spune, nu te mai ascunde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 403. – Forme gramaticale:
perf. s. ascunsei,
part. ascuns.
ascúnde (ascúnd, ascúns), vb. –
1. A pune într-un loc ferit. –
2. A tăinui. –
Mr. ascundu, ascundire,
megl. șcund,
istr. ascundu.
Lat. abscondĕre (Pușcariu 139; Candrea-Dens., 97; REW 41; DAR);
cf. it (n)ascondere,
v. prov.,
v. fr. escondre,
cat. ascondir,
v. sp.,
v. port. asconder.
Part. și
perf. simplu reproduc
lat. absconsum, absconsi, forme paralele cu absconditum, abscondi(di), ca
it. ascoso,
v. sp. en ascuso, a escuso (RFE, 1919, 24).
Der. ascuns,
s. n. (ascunzătoare); ascunsă,
s. f. (
înv., secret); ascunzătoare,
s. f. (loc în care se poate ascunde); ascunzător,
adj. (prefăcut, care se ascunde); ascunzătură,
s. f. (ascunzătoare); ascunziș,
s. n. (loc tainic); (v-ați) ascunsele,
s. f. (joc de copii în care toți se ascund în afară de unul care îi caută), de la întrebarea v-ați ascuns?, interpretată ca
s.