armónic, ~ă [At: MAIORESCU, D. I, 182 / S: (înv) h- / Pl: ~ici, -ice / E: fr harmonique, lat harmonicus, gr ἀρμονιϰός] 1 a Bazat pe principiile armoniei1. 2-3 sf, a (Fiz; șîs Sunet ~) Vibrație care însoțește vibrația fundamentală de același tip și care are o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței vibrației fundamentale. 4 a Care sună plăcut. 5 av Cu armonie.

armónică sf [At: TIM. POPOVICI, D. M. / V: -nie2 / S și: (înv) h- / P și: (înv) h- / Pl: ~ici / E: ger [Mund] sau [Zieh] Harmonika, it armonica] 1 Mic instrument de suflat cu ancii de abanos. 2 (Șîs ~ de gură) Muzicuță. 3 (Reg; șîf -nie2)Acordeon de dimensiuni reduse, acționat prin butoane. 4 (Lpl) Tonuri secundare și suprapuse care însoțesc orice ton principal. 5 (Thn) Dispozitiv cu formă de burduf cu mai multe articulații pliante. 6 (Fig; d. haine) Încrețitură. 7 (Îe) A (se) face (ceva) ~ A (se) turti. 8 (Fiz) Oscilație de frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței fundamentale a unui sistem oscilant.

ARMÓNIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Bazat pe principiile armoniei1. 2. S. f. (Fiz.) Vibrație care însoțește vibrația fundamentală de același tip și care se produce cu o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței vibrației fundamentale. – Din fr. harmonique, lat. harmonicus.

ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat prin intermediul butoanelor; (reg.) armonie2. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. ♦ Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). – Din germ. [Zieh]harmonika, it. armonica.

ARMÓNIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Bazat pe principiile armoniei1. 2. S. f. (Fiz.) Vibrație care însoțește vibrația fundamentală de același tip și care se produce cu o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței vibrației fundamentale. – Din fr. harmonique, lat. harmonicus.

ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat prin intermediul butoanelor; (reg.) armonie2. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. ♦ Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). – Din germ. [Zieh]harmonika, it. armonica.

ARMÓNIC, -Ă, armonici, -e, adj. Bazat pe principiile armoniei; plin de armonie, armonios. V. simetric, proporțional. În suverana nepăsare a somnului, liniile erau de o frumusețe de sine stătătoare, trăgîndu-și valoarea din îmbinarea armonică a curbelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. ♦ (Substantivat, f. pl.) Sunete care însoțesc sunetul fundamental și a căror frecvență este un multiplu al frecvenței sunetului fundamental.

ARMÓNICĂ, armonici, s. f. 1. Acordeon de dimensiuni mai reduse, cu un număr mic de tonuri, acționat numai cu butoane. Lasă armonica pe lotcă și scoate din buzunarul mantalei maimuțica. DAVIDOGLU, O. 17. ◊ Fig. Pielea vînătă i se întinse mai tare pe armonica uscată a coastelor. CAMILAR, N. II 321. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. Pălărie făcută armonică. 2. (În expr.) Armonică de gură = muzicuță de gură. Prin săli și coridoare stăteau... soldați din toate armele, dormind, cîntînd din fluiere, din armonici de gură și din viori. CAMILAR, N. I 17. – Accentuat și: armonícă. – Pl. și: armonice (SAHIA, U.R.S.S. 27). – Variantă: (ieșit din uz) harmónică (CONTEMPORANUL, VII 116) s. f.

HARMÓNICĂ s. f. v. armonică.

ARMÓNIC, -Ă, armonici, -e, adj. Bazat pe principiile armoniei; armonios. ♦ (Substantivat, f. pl.) Sunete care însoțesc sunetul fundamental, dându-i un anumit timbru. – Fr. harmonique (lat. lit. harmonicus).

ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat cu butoane. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. ♦ Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). 2. Mufă de dilatație cu pereți ondulați, montată la conducte, prin care circulă fluide la temperatură înaltă. – Germ. [Zieh]harmonika, [Mund]harmonika.

armónic adj. m., pl. armónici; f. armónică, pl. armónice

armónică s. f., g.-d. art. armónicii; pl. armónici

armónic adj. m., pl. armónici; f. sg. armónică; pl. armónice

armónică (fiz., muz.) s. f., g.-d. art. armónicii; pl. armónici

ARMÓNIC adj. (MAT., FIZ.) sinusoidal. (Mărime periodică ~.)

ARMÓNICĂ s. (MUZ.) muzicuță, (rar) eolină. (Cântă la ~.)

ARMÓNIC, -Ă adj. Armonios. // s.f.pl. Sunete accesorii a căror frecvență reprezintă un multiplu al numărului de vibrații pe secundă ale sunetului fundamental. [Cf. it. armonico, fr. harmonique, lat. harmonicus].

ARMÓNICĂ s.f. 1. Acordeon de dimensiuni reduse acționat de butoane. ♦ Muzicuță (de gură). 2. Mufă de dilatație cu pereți ondulați, montată la conducte, prin care circulă fluide de temperatură înaltă. 3. (Fiz.) Oscilație de frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței fundamentale a unui sistem oscilant. [Gen. -cii. / cf. it. armonica, germ. Harmonika].

ARMÓNIC, -Ă adj. bazat pe principiile armoniei; armonios. ♦ sunete če (și s. f.) = sunete de diferite înălțimi, a căror frecvență reprezintă un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale; oscilație ~ă = oscilație a unei mărimi care variază periodic după anumite legi; (mat.) diviziune ~ă = ansamblu de patru puncte coliniare, din care două împart segmentul celorlalte două în același raport. (< fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)

ARMÓNICĂ s. f. 1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibrația unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual. 2. muzicuță (de gură). (< germ. Harmonika, it. armonica)

ARMÓNIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de armonie; propriu armoniei. /<fr. harmonique, lat. harmonicus

ARMÓNICĂ ~ci f. Instrument muzical asemănător cu acordeonul, dar de dimensiuni mai mici, acționat de butoane. ◊ ~ de gură muzicuță. ◊ A (se) face ~ a (se) încreți; a (se) turti. /<germ. [Zeih]harmonika, it. armonica

armonic a. 1. ce ține de armonie; 2. fig. unde toate părțile concură la acelaș scop sau efect: un tot armonic.

armonică f. orgă portativă. [Nemț. HARMONIKA].

*armónic, -ă adj. (vgr. armonikós). Muz. Plin de armonie: sunete armonice. Adv. În mod armonic.

*armónică f., pl. ĭ și e (rus. garmónika, d. germ. harmonika). Un instrument compus din lame de sticlă acordate pe semitonurĭ saŭ din lamele de metal care vibrează și scot sunete cînd sufli cu gura (armonică de gură) saŭ cu’n foĭ saŭ burduf încrețit simetric. Armonică chimică, sunete produse de o flacără care arde într’un tub mobil.

ARMONIC adj. (MAT., FIZ.) sinusoidal. (Mărime periodică ~.)

ARMONICĂ s. (MUZ.) muzicuță, (rar) eolină. (Cîntă la ~.)

armonică 1. Instrument de suflat cu burduf, al cărui suflu se transmite unor lame de metal (ancii* dispuse ca la muzicuță*) prin apăsarea unui dublu sistem de butoane (la mâna dreaptă și la cea stângă). Sunetul se produce atât prin apăsarea burdufului (expirație) cât și prin tragerea lui (inspirație), fiind, în cazul a. diatonice, diferit ca înălțime în funcție de sensul de mișcare al burdufului. Provenită din Handäoline (inventată de C.F.L. Bauschmann în 1822), a. se înrudește cu bandoneonul și cu concertina*, strămoși în egală măsură ai acordeonului*. Echiv. germ. Handharmonika. 2. A. de sticlă (it. armonica; fr. vérillon; germ. Glasharmonika; engl. musical glasses), instr. idiofon, inventat de Benjamin Franklin, ce constă din discuri de sticlă acordate cromatic, acționate prin frecare. Extinderea era între do1-mi3. Răspândită în sec. 18-19, a suscitat interesul unor muzicieni de seamă (Mozart, Beethoven, Glinka etc.) care au compus pentru acest instrument. 3. A. de gură, v. muzicuță.

armonice, sunete ~, (armonicele unui sunet fundamental) (fr. sons harmoniques; germ. Obertöne, Aliquottöne; engl. overtones) vibrații* sinusoidale a căror frecvență* este un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale. Se constată practic că o coardă* de instr. muzical (pian, vcl. etc.) vibrează nu numai în întregul ei (emițând sunetul numit fundamental*), dar și pe porțiuni (simultan 1/2, 1/3, 1/4 etc. din lungimea ei), producând sunete tot mai înalte, numite a. sau simplu armonice. Notând cu f frecvența sunetului fundamental, sunetele seriei a. au frecvența 2 f (dublă), 3 f (triplă ș.a.m.d.). Seria primelor 16 a. ale sunetului fundamental do = 66 Hz* (în gama* naturală) prezintă aspectul din ex. 1. (Numai pentru claritate s.a. au fost scrise succesiv); în realitate, producîndu-se simultan cu sunetul fundamental, ele ar trebui scrise pe aceeași verticală, concretizând vechea afirmație: „orice sunet muzical este de fapt un acord*”). Executând la pian sunetul do = 66 Hz (care în gama temperată are f = 65,4 Hz) și ținând clapa apăsată, o ureche exercitată, ascultând cu atenție, poate distinge bine în special a. cu numerele de ordine 3, 5 și 6. A. 4, 5 și 6 formează acordajul maj. perfect, în stare directă și în poziție (3) strânsă. A. 7, 11, 13 și 14 nu sună exact ca notele cu care au fost transcrise. Cele notate cu semnul „+” au frecvența puțin mai mare, iar cele notate cu semnul „-” au frecvența ceva mai mică. Intensitatea (1) cu care sunt produse a. descrește odată cu înălțimea (1) lor, dar nu în mod regulat. Natura coardei, modul de excitare a vibrațiilor (prin arcuș, lovire sau altfel), caracteristicile cutiei de rezonanță* a instr. considerat etc. creează diferențe între intensitățile a., unele fiind mai slabe, iar altele putând chiar lipsi. Coloana de aer din tuburile sonore deschise (fl., fluier) vibrează în felul coardelor, pe când cea din tuburile sonore închise (cl., nai) vibrează astfel încât un sunet fundamental este însoțit numai de a. de ordin impar (3 f, 5 f, 7 f etc.). A. prezente în spectrul unui sunet și intensitatea fiecăruia determină global senzația de timbru* proprie instr. considerat, după care acesta poate fi recunoscut cu urechea. Sunetele fundamentale ale unor instr. muzicale ca plăcile, membranele, vergile etc. sunt și ele însoțite de sunete superioare, provenite tot din vibrațiile parțiale. Aceste sunete nu fac însă parte din seria a., adică frecvențele lor nu sunt multipli întregi ai frecvenței sunetului lor fundamental. (Ex. 2: parțialele care însoțesc sunetul fundamental al unei vergi din care se poate face un trianglu*). ♦ Existența a. a fost descoperită pe vremea lui Mersenne sau chiar de către acesta. Fenomenul respectiv a fost expus în formă științifică de Sauveur, creatorul acusticii* muzicale. Rolul a. în formarea timbrului a fost fundamentat de Helmholtz (1821-1894). Același, invocând fenomenul bătăilor* acustice produse între a. sunetelor intervalelor* muzicale, a elaborat o teorie explicativă a genezei raportului consonanță* – disonanță*. Sin.: sunete parțiale, concomitente sau superioare. V. armonie; dualism; funcție (1).

mână armonică (istoria teoriei muzicale), în general, procedeu mnemotehnic pentru fixarea în memorie a unei scări* muzicale, reprezentând sunetele pe palma mâinii stângi și pe degete. Ex.: mână guidoniană*. În muzica chineză, cei 12 liu* ai scării temperate* erau reprezentați în următorul ciclu: 4 pe podul palmei, la baza degetelor, 3 pe arătător, 2 pe vârful degetelor mijlociu și inelar și 3 pe degetul mic. Fiecare liu își avea numele său.

ARMÓNIC, -Ă adj. (cf. it. armonico, fr. harmonique, lat. harmonicus): în sintagma disimilație armonică (v.).

a cânta la armonică expr. (tox.) a inhala vapori de heroină de pe o folie de aluminiu încălzită.

armonică, armonici s. f. aparat radio