armean definitie

52 definiții pentru armean

armán1 sn [At: DAME, T. 56 / V: h-, -mean2 / Pl: ~mene / E: tc harman] (Reg) 1 Arie1 (1). 2 Loc îngrădit lângă casă (sau pe câmp) unde se treieră, se pune fânul sau paiele, se închid vitele etc. Cf curte, obor. 3 Locul unde au fost hrănite oile iarna. 4 Cerc la suprafața apei. 5 (Îe) Jocul în ~ (sau trei ~mene) Joc cu arșice (sau cu bani de metal) care se aruncă în (trei) cercuri desenate pe pământ.
arman2, ~ă smf, a vz armean1
armeán2 sn vz arman1
armeán1, [At: MOXA, 381/34 / V: -man2 / Pl: ~eni, -ene, (înv) -i, ~e / E: vsl apмин] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația Armeniei. 3-4 smf, a (Persoană) din Armenia. 5 smp Populația care locuiește în Armenia. 6-7 a Care aparține armenilor1 (5) (sau Armeniei). 8-9 a Referitor la armeni1 (5) (sau la Armenia). 10-11 a Care este specific armenilor1 (5) (sau Armeniei). 12 a Care provine din Armenia. 13 Care este produs de armeni (5). 14 sfa (Șîs limba -ă) Limba vorbită de armeni1 (5).
armeancă sf, af [At: HEM 1695 / V: (înv) ~man~ / Pl: ~ence / E: armean + -că] 1-4 Armeană (1-4).
ARMÁN, armane, s. n. (Reg.) 1. Arie1 (1). 2. Conac în care locuia administratorul unei ferme și unde se înmagazina recolta. 3. Ladă zincată în care se țin acoperite cu o pânză umedă foile de tutun înainte de a fi prelucrate la mașinile de tăiat. 4. Rotocol, cerc la suprafața unei ape. – Din tc. harman.
ARMEÁN, -Ă, armeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Populație de limbă indo-europeană stabilită mai ales în regiunea dintre munții Caucaz și Taurus; (și la sg.) persoană aparținând acestei populații. ♦ Persoană care face parte din populația Republicii Armenia sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Armeniei sau armenilor (1), privitor la Armenia ori la armeni; armenesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba armeană. – Din sl. armĕninŭ.
ARMEANCĂ, armence, s. f. Femeie care face parte din populația Armeniei. – Armean + suf. -că.
ARMÁN, armane, s. n. (Reg.) 1. Arie1 (1). 2. Rotocol, cerc la suprafața unei ape. – Din tc. harman.
ARMEÁN, -Ă, armeni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație de limbă indo-europeană, stabilită mai ales în regiunea dintre munții Caucaz și Taurus; (și la sg.) persoană care aparține acestei populații. 2. Adj. Care aparține Armeniei sau populației ei, privitor la Armenia sau la populația ei; armenesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba armeană. – Din sl. armĕninŭ.
ARMEÁNCĂ, armence, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Armeniei. – Armean + suf. -că.
ARMÁN1 s. m. v. armean.
ARMÁN2, armane, s. n. (Regional) 1. Loc pe cîmp unde se cară și se treieră bucatele (avînd uneori mai multe arii); (prin restricție) arie. Se vorbește Despre prăsila care prisosește. De S.M.T., de norme, de legume Și paza pe armane cîtă-i, cum e. DRAGOMIR, S. 22. Le-am dat bani să secere și să lucreze la arman, nu să caute țipari în Adîncata. SADOVEANU M. C. 21. ♦ Loc (uneori împrejmuit) în apropierea casei, folosit ca arie la treierat sau la alte treburi gospodărești. Ocolim armanul, ca să nu ne oprim caii dintr-o dată. STANCU, D. 469 2. (Rar; în forma armean) Cerc, rotocol. Bălăcea cu nuiaua prin apă și făcea haz cum sar stropi... de apă...El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi la matcă, se face cîte-un armean (cerc) împrejurul lui și, de ce merge, se mărește. ISPIRESCU, L. 34. 3. Conac. – Variantă: (2) armeán s. n.
ARMEÁN1 s. n. v. arman1.
ARMEÁN2, armeni, s. m. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Sovietice Socialiste Armene. – Variantă: (Mold., Bucov.) armán (HOGAȘ, H. 9) s. m.
ARMEÁN3, -Ă, armeni, -e, adj. Care ține de poporul sau de țara Armeniei; armenesc.Limba armeană.
ARMEÁNCĂ, armence, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Republicii Sovietice Socialiste Armene.
ARMÁN, armane, s. n. 1. Loc pe câmp unde se aduc și se treieră cerealele; (prin restricție) arie. 2. Loc îngrădit unde se închid vitele. 3. Cerc, rotocol (la suprafața unei ape). 4. Conac. – Tc. harman.
ARMEÁN, -Ă, armeni, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care aparține Armeniei sau populației ei, privitor la Armenia sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba armeană. 2. S. m. Bărbat care face parte din populația de bază a Armeniei. – Slav (v. sl. armĕninŭ).
ARMEÁNCĂ, armence, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Armeniei. – Din armean + suf. -că.
armán s. n., pl. armáne
armeán adj. m., s. m., pl. arméni; adj. f. armeánă, pl. arméne
armeánă (limbă) s. f., g.-d. art. arménei
armeáncă s. f., g.-d. art. arméncei; pl. arménce
armán (arie, rotocol) s. n., pl. armáne
armeán s. m., adj. m., pl. arméni; f. sg. armeánă, pl. arméne
armeánă (limba) s. f., g.-d. art. arménei
armeáncă s. f., g.-d. art. arméncei; pl. arménce
ARMÁN s. v. arie.
ARMÁN s. v. curte, ogradă.
ARMEÁN s. v. cerc, rotocol.
ARMEÁN adj. v. armenesc.
armán (armáne), s. n.1. Loc special amenajat unde se treieră cerealele. – 2. Rotocol, cerc. – Var. harman, armean. Tc. harman (Șeineanu, II, 23; Lokotsch 869), cf. bg., sb. harman. – Der. armangiu, s. m. (paznic de hambar); armănit, s. n. (treierat).
armeán (arméni), s. m. – Populație de limbă indo-europeană stabilită mai ales în regiunea dintre munții Caucaz și Taurus. – Var. arman. Ngr. ἀρμένιος (probabil cu diftongare analogică, așa ca în toate numele etnice, cf. oltean, muntean etc.). Nu pare posibilă der. directă din sl. armĕninŭ, pe care o propune DAR. – Der. arm(e)ancă, s. f.; armenesc, adj.; armenește, adv.; armenime, s. f. (totalitatea armenilor).
ARMEÁN1 ~eánă (~éni, ~éne) Care aparține Armeniei sau populației ei; din Armenia. [Sil. -mean] /<sl. armĕninu
ARMEÁN2 ~eánă (~éni, ~éne) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Armeniei sau este originară din Armenia. [Sil. -mean] /<sl. armĕninu
ARMEÁNĂ f. mai ales art. Limba armenilor. /<sl. armĕninu
ARMEÁNCĂ ~énce f. Femeie care face parte din populația de bază a Armeniei sau este originară din Armenia. /armean + suf. ~că
arman n. 1. arie de treerat (se aude la Constanța); 2. (și armean) o varietate a jocului în arșici (numit astfel după suprafața circulară în care se joacă); 3. fig. rotocol produs de o picătură de apă: fiecare strop de apă... face câte un armean împrejurul lui ISP. [Turc. HARMAN].
armean n. V. arman.
Armeni m. pl. popor indo-european, care profesează catolicismul; după un ritual propriu. Armenii sunt împrăștiați în orașele principale din Azia și Europa, iar la noi sunt răspândiți (dela jumătatea sec. XIV) mai ales prin Moldova.
armán n., pl. e (turc. pers. harman, arie). Sud. Îngrăditură. Arie. Cerc tras de copiĭ cu o vărguță pe pămînt saŭ cu cretă orĭ cărbune pe un paviment oare-care ca să joace la arșice, penițe, nasturĭ, petricele orĭ bile. V. madă.
armeán, -eáncă s., pl. enĭ, ence. Locuitor din Armenia saŭ originar de acolo. – Ca adj. e fals. În nord Arman, Armancă, pl. tot enĭ, ence.
*perghél n., pl. e și urĭ (turc. [d. pers.] perkiar, pergĭar, pop. pergel, purgal, purgar). Circumferență, cerc tras pe pămînt în care băĭețiĭ pun arșicele, nucile saŭ bilele la joc. (În Mold. arman). Ogoĭ. Arcadă saŭ semicerc la zidărie. Vechĭ. Compas cu brațele curbe. A da perghel (Munt.), a ocoli, a da tîrcol.
arman s. v. CURTE. OGRADĂ.
ARMAN s. arie, (înv. și reg.) siliște, (reg.) țarc, (prin Mold. și Bucov.) năsadă. (~ pentru treieratul cerealelor.)
armean s. v. CERC. ROTOCOL.
ARMEAN adj. armenesc. (Populație ~.)
ARMÁN (< tc.) s. n. 1. Arie1 (1). 2. Conac în care locuia administratorul unei ferme și unde se înmagazina recolta. 3. Ladă zincată în care se țin acoperite cu o pînză umedă foile de tutun înainte de a fi prelucrate la mașinile de tăiat.
ARMEÁN, -Ă adj. (< cf. sl. armĕninŭ): în sintagma limbă armeană (v.).
ARMEÁNĂ s. f. (cf. sl. armeninu): limbă din ramura estică a familiei limbilor indo-europene, vorbită de armenii din Republica Armeană (circa 3,5 milioane) și de cei din diaspora armeană – din Turcia, Siria, Liban, Grecia, Polonia, România, SUA, America de Sud etc. (tot circa 3,5 milioane). Tradiția antică i-a considerat pe vorbitorii acestei limbi urmași ai frigienilor, dar nu există dovezi lingvistice sau istorice în acest sens. Datorită condițiilor istorice în care au trăit și trăiesc (mereu cotropiți de puteri imperiale), armenii sunt bilingvi. Studiile privind limba armeană au stabilit circa 900 de rădăcini provenite din indo-europeană și peste 400 de origine urartică sau hurrită (H. Kostanian, Istoria limbii armene – perioada veche, Erevan, 1961). Limba armeană s-a dezvoltat în patru etape distincte: perioada veche, anterioară scrierii armene (timp de 3000 de ani, până în secolul al V-lea e. n.); perioada limbii clasice armene (între secolele V-XI); perioada armenei medii (între secolele XII-XVI) și perioada limbii armene moderne (din secolul al XVII-lea până în prezent). Limba clasică armeană a apărut odată cu alfabetul armean creat de Mesrob Maștoț în anul 405 e. n. (compus din 36 de semne, la care s-au adăugat ulterior încă două). Denumită grabar („limbă scrisă”), armeana clasică era de fapt limba vorbită de popor în acea perioadă, cu unele diferențe între provincii. Strabon (XI, 14, 5) menționează că armenii vorbeau atunci o limbă unitară. Armeana clasică (grabar) s-a folosit în scrierile literare și în scrierile bisericești. Ea s-a îndepărtat însă de vorbirea populară, fapt ilustrat de scrierile lui Hovhanes Mamikonian (secolul al VII-lea) și ale lui Grigor Naregati (secolul al X-lea). După prăbușirea statului armean, această diferențiere s-a adâncit, favorizând apariția armenei medii (secolul al XII-lea), bazată pe armeana populară, prezentă în scrierile de istoriografie, filozofie și drept și în documentele de cancelarie (în special ale Regatului armean al Ciliciei). Armeana medie sau orală se deosebea de grabar prin vocabular, mutații semantice, declinare, conjugare și acord. Ea a evoluat către armeana modernă (impusă în secolul al XVII-lea) divizată în două dialecte: oriental și occidental, care nu se excludeau unul pe celălalt. Încă din secolul al XVI-lea apăruseră scrisori în armeana modernă, care se înmulțesc în secolul următor. În ciuda presiunii dominației otomane, care transformase limba armeană din imperiu într-un jargon (ca de exemplu cel din Constantinopol, în care pătrunseseră peste 4000 de cuvinte turcești și expresii străine), armeana modernă (orientală și occidentală) a păstrat totuși același fond de cuvinte (cca 30%) și aceeași ortografie din armeana clasică. Primele atestări de limbă a. datează din secolul al IX-lea, iar limba literară a. s-a format în secolele al XI-lea – al XVIII-lea, pe baza dialectului din zona Ararat, puternic influențat (mai ales în vocabular) de limba iraniană. A. literară a continuat a. clasică (grabar) până în secolul al XIX-lea, când s-au pus bazele limbii literare armene moderne, care folosește elementele limbii a. vorbite în secolul al XVIII-lea, cu cele două variante: una de răsărit (vorbită în Republica Armeană) și alta de apus (vorbită în Turcia). Limba a. nu are genuri, dar posedă singularul și pluralul. Din cele opt cazuri ale vechii a. s-au păstrat șapte, cu excepția vocativului (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, locativ, ablativ și instrumental). A. a introdus ca o inovație perfectul compus și mai mult ca perfectul (ca, mai târziu, limbile romanice). Datorită contactului cu alte popoare și dominațiilor străine, vocabularul limbii a. este foarte bogat în împrumuturi (mai ales din vechile limbi caucaziene, din iraniană și din greacă). Marile deosebiri dintre a. și celelalte limbi indo-europene sunt explicate de lingviști prin rolul substratului acestei limbi. În SUA, Olanda și Italia există catedre de studiu al limbii a. La noi, prof. Francesca Băltăceanu a ținut ani în șir un curs facultativ de învățare a limbii a., în cadrul Facultății de limbi orientale din Universitatea București. Este bine să știm că în cultura română și-au adus contribuția lor deosebită mari personalități armene ca Gheorghe Asachi, Spiru Haret, Vasile Conta, G. Ibrăileanu, Mihail Jora și Ana Aslan.
ARMEAN etnic. Elementul armean, infiltrat din sec. al XIII-lea în Moldova va fi impresionat îndeosebi pentru ca acest etnic să fie luat ca prenume, mai frecvent decît numele altor popoare. I. 1. Armean, sătean (17 B I 71); – megiaș (17 B IV 415); – țig. (17 B II 426); -u „sluga” (16 A I 240); Armen/escul; -ești s. (v. și Parmen, Partea I). 2. Cu fon. mold. Arman (P Gov f° 19; 16 A II 101); – fam., mold. (Sd XXI); – Ioan (Ard II 104); – ginerele popii Simion (17 A IV 283); – T., răzeș, 1623 (Isp VI2; 17 A V; – Adam (Buc); – Cărstea (17 A V 181); fiul Petrei, nepot lui Costin (ib. 158); munt. (16 B V 119). 3. Armanca b., nepot Mircesii (17 A IV 458). În toate aceste cazuri etnicul este luat ca prenume de evocare sau ca patronim. 4. Cu suf. -du: Armendu, Iftode, pren. (Sur XVII); – boier (17 B IV 356); Armencea, Călin (Tel 58); Armendoc (Dm). 5. Cu fon. magh. a > o: Ormeniș b,(Ard II 223) < ung. örmeny „armean” + -eș Cf. Urmeniș s. II. Prenumele feminin este și mai frecvent în Moldova. Hasdeu, (Magnum Etim) afirmă că acest nume „se dădea la femei și la cîini”, Armeanca (Ștef; Ard II 223); – fiica lui Șt. Foaie 1500 (Isp I1); – țig. (16 B II 193);f. (P Gov f° 11 vo). 2. Armanca frecv. (C Bog; Sur XVIII; Răc 10; 16 A II 102, 173); soția lui Ion dărăbanul (RI II161); – sora lui Oniul și lui Cîrstea (16 A III 25, 45); – și Urîta, fetele popii Cucului (16 A III 9); – sora lui Pites (16 A I 206); – fiica lui Dragomir (16 B V 66); – j-ța (17 B I 223, 254); – preoteasa (17 B II 234); – olt. (Grș 12; AO XII; – (P Bor 60, 107); Alte exemple (Sd XI 87, 257, 270 din anii 1573, 1602; Tec I). 3. Armana, f., munt., 1593 (Cat). 4. Armenica f. (Isp IV1).

armean dex

Intrare: armean (adj.)
armean 1 adj. adjectiv
Intrare: Armean
Armean
Intrare: arman
arman substantiv neutru
armean 3 s.n. substantiv neutru
Intrare: armean (s.m.)
armean 2 s.m. admite vocativul substantiv masculin