arfă definitie

42 definiții pentru arfă

árfă sf vz harpă
árpă sf vz harpă
ARFĂ s. f. v. harpă.
ÁRPĂ s. f. v. harpă.
HÁRFĂ s. f. v. harpă.
HÁRPĂ, harpe, s. f. Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară, pe care sunt fixate coarde diferite ca lungime și ca acordaj (dispuse într-o cutie de rezonanță și o consolă) și care sunt puse în vibrație prin ciupire cu degetele de la ambele mâini. [Var.: hárfă, árpă, árfă s. f.] – Din fr. harpe, germ. Harfe.
ÁRFĂ s. f. V. harpă.
ÁRPĂ, arpe, s. f. V. harpă.
HÁRFĂ s. f. V. harpă.
HÁRPĂ, harpe, s. f. Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară, pe care sunt fixate coarde diferite ca lungime și ca acordaj (dispuse într-o cutie de rezonanță și o consolă) și care sunt puse în vibrație prin ciupire cu degetele de la ambele mâini. [Var.: hárfă, árpă, árfă s. f.] – Din fr. harpe, germ. Harfe.
ÁRFĂ s. f. v. harpă.
ÁRPĂ s. f. v. harpă.
HÁRFĂ s. f. v. harpă.
HÁRPĂ, harpe, s. f. (Și în forma harfă) Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară pe care sînt fixate coarde neegale puse în vibrație cu degetele de la ambele mîini. V. liră. Deodată harfele și tamburele, alăutele, dairelele începură o cîntare îngerească de care Abu-Hasan rămase atins pînă la suflet. CARAGIALE, P. 133. Mai zi aceste vorbe! Ele răsună la urechile mele ca harpele antice! BOLINTINEANU, O. 334. În tot Bucureștiu nu se aflau decît un singur piano și o harpă. GHICA, S. 43. ◊ (Poetic) Și-a întins pe lanuri harfa Vîntul. Potolită-i zarva... Luna-și leagă fruntea rece Cu tulpane străvezii. JEBELEANU, P. 72. Țărînă frumoasă și moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă. EMINESCU, O. I 38. – Variante: hárfă, árpă (NEGRUZZI, S. II 42), árfă (EMINESCU, N. 69) s. f.
ÁRFĂ s. f. v. harpă.
ÁRPĂ s. f. v. harpă.
!hárfă (înv.) s. f., g.-d. art. hárfei; pl. hárfe
!hárpă s. f., g.-d. art. hárpei; pl. hárpe
hárfă v. harpă
hárpă/hárfă s. f., g.-d. art. hárpei/hárfei; pl. hárpe/hárfe
HÁRPĂ s. (MUZ.) (înv.) cinghie. (Cântă la ~.)
HÁRFĂ s.f. v. harpă.
HÁRPĂ s.f. Instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime, puse în vibrație cu degetele ambelor mâini. [Pl. -pe, var. harfă s.f. / < fr. harpe, cf. germ. Harfe].
HÁRFĂ s. f. elem. harpă.
HÁRPĂ / HÁRFĂ s. f. instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime și acordaj, puse în vibrație cu degetele ambelor mâini. (< fr. harpe, germ. Harfe)
hárfă (hárfe), s. f. – Instrument muzical format dintr-o ramă mare dreptunghiulară pe care sînt fixate coarde puse în vibrație prin ciupire. – Var. harpă. Germ. Harfe; var. din fr. harpe. – Der. harpist, s. m.; harpistă, s. f., din fr.
HÁRPĂ ~e f. Instrument muzical cu coarde (de lungimi diferite) fixate într-o ramă triunghiulară. [G.-D. harpei; Var. harfă] /<fr. harpe, germ. Harfe
harfă f. harpă: simțiri reci, harfe sdrobite EM. [Nemț. HARFE].
harpă f. 1. instrument de muzică cu coarde, puse în vibrațiune cu degetele; 2. fig. armonie: harpele din stele AL.
*árfă, V. harpă.
*árpă, V. harpă.
*hárfă, V. harpă.
*hárpă și árpă f., pl. e (mlat. harpa, fr. harpe, d. vgerm. harpa, ngerm. harfe, de unde și pol. harfa, rus. árfa, înrudit cu vgr. árpe, unealtă curbă, ca secerea, sabĭa, ghearele ș. a. V. harpie, grăbesc). Un instrument muzical triangular cu coarde din ce în ce maĭ micĭ, înalt cît omu. Harpă eoliană, V. eolian. Zool. Un fel de melc din oceanu Indian. – Și harfă (d. ngerm.) și arfă (d. rus.). V. cinghie.
a avea harfe în cap expr. [Argotic] a avea idei nerealizabile, a te gîndi mereu la lucruri imposibile;
a băga harfe expr. [Argotic] a vorbi excesiv de curtenitor, amabil cu cineva (cu scopul de a convinge sau chiar a păcăli);
HARPĂ s. (MUZ.) (înv.) cinghie. (Cîntă la ~.)
arpa doppia v. harfă.
eoliană, harfă ~ v. harfă; sunet (7).
harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol2 – sol diez4. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).
harfă eoliană v. harfă; sunet.
liră-harfă v. liră-chitară.
a avea harfe expr. (adol.) 1. a fi exagerat de pretențios. – 2. a fi încrezut

arfă dex

Intrare: harpă
arfă substantiv feminin
arpă substantiv feminin
harfă substantiv feminin
harpă substantiv feminin