aretá vi [At: ENC. VET. 803 / Pzi: (3) -etă / E: fr arrêter] (D. câini de vânătoare) A se opri într-o poziție fixă, cu botul întins și cu una din labele dinainte ridicată, pândind vânatul Si: a aținti, a poanta.

ARETÁ, pers. 3 arétă, vb. I. Intranz. (Despre câini de vânătoare) A rămâne pe loc imediat ce zărește sau simte vânatul. – Din fr. arrêter.

ARETÁ, pers. 3 arétă, vb. I. Intranz. (Despre câini de vânătoare) A rămâne pe loc imediat ce zărește sau simte vânatul. – Din fr. arrêter.

aretá vb., ind. prez. 3 sg. arétă

ARETÁ vb. a ponta. (Ogarul ~ vânatul.)

ARETÁ vb. intr. a ponta3 (I). (< fr. arrêter)

arắt, a arătá v. tr. (din maĭ vechĭu arét, areată, să arete, uzitat și azĭ în Trans., d. lat. ad-rectare d. árrĭgo, -ígere, -éctum, a ridica. V. direct. – Arăt, arățĭ, arată, – să arate și să arăte). Îndrept ochiĭ cuĭva spre ceva, indic: a arăta drumu, ceasornicu arată ceasu. Demonstrez: a arăta periculu. Scot, daŭ la iveală: a arăta pașaportu. Fac să vadă că am putere (de ex., răzbunîndu-mă, pedepsind) lasă, că-ĭ arăt eŭ! Vechĭ. Mustru. V. intr. Am înfățișare, par: arățĭ foarte bine (la față), arățĭ rău (eștĭ bolnav). V. refl. Apar, mă ivesc: luna se arată. Mă revelez: după zăzboĭ mulțĭ vitejĭ s’arată (Prov.).

2) arét v. tr. V. arăt.

ARETA vb. a ponta. (Ogarul ~ vînatul.)

ARETA, zis și Harit, gr. ’Aρετή „virtute”. 1. – eg. (17 B II 182); – mona. (Sd XIX 62). 2. Areti (Paș); Aretha mona. (P5 f° 19T) sau < Filareta. 3. Arefte fam., olt. (Bul. Soc. geogr. LIII 157); grupul ft după analogia cu dubletele altor nume în ft și t.