arét s. n. – Sprijin, ocrotire, protecție (cuvînt vechi, care pare a se fi folosit numai cu
prep. de sau în).
Sl. na reti „pentru a ocroti” (Drăganu, Dacor., VI, 251-9;
cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul
rut. aretij;
cf. pol. rat, ret „ajutor, sprijin”. Nu figurează în nici un text de după jumătatea
sec. XVIII; s-a confundat în mod nejustificat cu aret „capăt, sfîrșit”, de la arie. Hasdeu (și Geheeb 14) îl derivau de la
lat. *ad rectum; Viciu, Limba română poporană și dialectul sicilian, p. 79, îl punea în legătură cu
sicil. arre(tu); Max Auerbach, Jb, XIX, 212, cu
lat. *in erecto; Bogrea, Dacor., I, 257; (urmat de Scriban) cu
lat. halitus; și DAR, deși cu rezerve, cu a arăta. –
Rut. aretij nu poate fi, prin urmare,
der. din
rom., cum credea Candrea, Elemente, 400.
áret n., pl. inuz. e (lat. hálitus, suflare. Bogrea). Ban. Trans. Mold. În aretu cuĭva, în calea luĭ, pe aproape: pazniciĭ să steĭe în aretu vitelor (Suc. Șez. 30,196 și 198), în aretu caseĭ, (CL. 1910,49) în aretu vîntuluĭ. V.
steriță, pravăț, vĭeliște, bătătură.