aret definitie

2 intrări

17 definiții pentru aret

arét4 sm vz arete1
áret2 sms [At: ȘEZ. II, 126 / A și: aret / V: (îrg) aread, ariat (P: a-read, a-riat) I E: nct] (Ban; Trs; Mol) 1 Ținut. 2 Împrejurime. 3 (Îe) A fi în ~ul cuiva (sau a ceva) A fi în preajma cuiva sau a ceva. 4 (Îe) Nu-mi tot umbla în ~ul meu Nu-mi mai sta în cale. 5 (D. flăcăi; îe) A umbla în ~ul cuiva A curta (timid) o fată. 6 (Îe) A nu-i fi cuiva ~ A nu se simți în largul său.
arét1 sms [At: N. COSTIN, L. II, 121/37 / V: (îvr) arăt / E: nct] 1 (Înv; Mol) Pază militară. 2 (Înv; Mol; îe) A fi de ~ A păzi. 3 (Înv; Mol) Avanpost. 4 (Înv; Mol) Apărare (militară). 5 (Înv; Mol; îs) Loc de ~ Zonă de apărare. 6 (Trs; îe) A fi în ~ul cuiva (sau a ceva) A fi împotriva cuiva sau a ceva.
arét3 [At: DEX2 / Pl: ~uri / E: fr arrêt] 1 sn (Îs) Câine de ~ Câine de vânătoare dresat să semnaleze prezența vânatului prin oprire într-o poziție specifică. 2 sm (Rar; îas) Prepelicar. 3 sn Oprire într-o poziție caracteristică unui câine de aret (1). 4 sn, i (Cuvânt) ce exprimă comanda „stai” adresată câinelui de vânătoare.
aréț sm vz arete1
ARÉT s. n. (În sintagma) Câine de aret = câine de vânătoare dresat să se oprească atunci când simte sau zărește vânatul. – Din fr. arrêt.
ARÉT s. n. (În sintagma) Câine de aret = câine de vânătoare dresat să se oprească atunci când simte sau zărește vânatul. – Din fr. arrêt.
arét s. n.
ARÉT s. v. gardă, pază, strajă, veghe.
ARÉT s.n. Poziție a unui câine de vânătoare când simte sau vede vânatul. [< fr. arrêt].
ARÉT s. n. poziție a unui câine de vânătoare când simte sau vede vânatul. ♦ câine de ~ = câine de vânătoare dresat pentru a aduce vânatul doborât. (< fr. arrêt)
arét s. n. – Sprijin, ocrotire, protecție (cuvînt vechi, care pare a se fi folosit numai cu prep. de sau în). Sl. na reti „pentru a ocroti” (Drăganu, Dacor., VI, 251-9; cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul rut. aretij; cf. pol. rat, ret „ajutor, sprijin”. Nu figurează în nici un text de după jumătatea sec. XVIII; s-a confundat în mod nejustificat cu aret „capăt, sfîrșit”, de la arie. Hasdeu (și Geheeb 14) îl derivau de la lat. *ad rectum; Viciu, Limba română poporană și dialectul sicilian, p. 79, îl punea în legătură cu sicil. arre(tu); Max Auerbach, Jb, XIX, 212, cu lat. *in erecto; Bogrea, Dacor., I, 257; (urmat de Scriban) cu lat. halitus; și DAR, deși cu rezerve, cu a arăta. – Rut. aretij nu poate fi, prin urmare, der. din rom., cum credea Candrea, Elemente, 400.
àret n. coprins, împrejurime (în Banat): în aretul vântului POP. [Origină necunoscută].
áret n., pl. inuz. e (lat. hálitus, suflare. Bogrea). Ban. Trans. Mold. În aretu cuĭva, în calea luĭ, pe aproape: pazniciĭ să steĭe în aretu vitelor (Suc. Șez. 30,196 și 198), în aretu caseĭ, (CL. 1910,49) în aretu vîntuluĭ. V. steriță, pravăț, vĭeliște, bătătură.
1) arét n., pl. urĭ (orig. neșt.) Mold. Vechĭ. Pază: să fie de aret. Apărare: un gard de aret.
2) arét v. tr. V. arăt.
aret s. v. GARDĂ. PAZĂ. STRAJĂ. VEGHE.

aret dex

Intrare: aret
aret
Intrare: areț
areț