arcuitúră sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~ri / E: arcui + ~(i)tură] 1-4 Arcuire (1). 5 Parte arcuită (1) a unui obiect.

ARCUITÚRĂ, arcuituri, s. f. Parte a unui obiect (încovoiat) în formă de arc. [Pr.: -cu-i-] – Arcui + suf. -tură.

ARCUITÚRĂ, arcuituri, s. f. Parte a unui obiect (încovoiat) în formă de arc. [Pr.: -cu-i-] – Arcui + suf. -tură.

ARCUITÚRĂ, arcuituri, s. f. (Rar) Încovoietură în formă de arc.

ARCUITÚRĂ, arcuituri, s. f. Parte a unui obiect încovoiat în formă de arc. – Din arcui + suf. -(i)tură.

!arcuitúră (-cu-i-) s. f., g.-d. art. arcuitúrii; pl. arcuitúri

arcuitúră s. f., g.-d. art. arcuitúrii; pl. arcuitúri