arbitru definitie

25 definiții pentru arbitru

arbítru1 sm [At: PRAV. (1814), 14/15 / Pl: ~ri / E: fr arbitre, lat arbiter] 1 Judecător ales de părțile împricinate pentru a rezolva un litigiu Si: (înv) eretocrit. 2 Instanță aleasă pentru a rezolva un litigiu. 3 Expert numit de tribunal și însărcinat să-și dea părerea într-o afacere. 4 (Îs) ~ de stat Arbitru (2) care judecă litigiile patrimoniale dintre organele și instituțiile de stat, dintre organizațiile și întreprinderile economice ale statului. 5 Judecător suprem și stăpân absolut. 6 Persoană care impune o modă. 7 (Spt) Persoană care conduce desfășurarea unei competiții sportive.
arbítru2 sns [At: Lm / V: (înv) -riu / E: lat arbitrium] 1 Putere de hotărâre proprie omului. 2 (Fiz; îs) Liberul ~ Libertatea omului de a hotărî după propria sa voință.
ARBÍTRU, arbitri, s. m. 1. Persoană, organizație, instanță aleasă sau desemnată pentru cercetarea și rezolvarea unui litigiu. 2. Persoană însărcinată să conducă desfășurarea unei competiții sportive. – Din fr. arbitre.
ARBÍTRU, arbitri, s. m. 1. Persoană, organizație instanță aleasă sau desemnată pentru cercetarea și rezolvarea unui litigiu. 2. Persoană însărcinată să conducă desfășurarea unei competiții sportive. – Din fr. arbitre.
ARBÍTRU, arbitri, s. m. 1. Persoană aleasă de părțile în cauză sau desemnată conform legii pentru cercetarea și rezolvarea unui litigiu. Te prevenisem. Nu sînt bun de arbitru. SEBASTIAN, T. 96. ◊ Fig. [Lara s-a pomenit] Arbitru, deodată, deplin, peste-a lui soarte, Stăpîn și peste sine, stăpîn și peste-ai săi. MACEDONSKI, O. I 258. ◊ Arbitru de stat = arbitru care judecă litigiile dintre instituțiile de stat, întreprinderile și organizațiile sectorului socialist. 2. Persoană însărcinată să supravegheze și să conducă desfășurarea reglementară a unei competiții sportive. Arbitrul are controlul absolut al jocului.
LIBER-ARBÍTRU s. m. (În filozofia idealistă) Capacitatea omului de a acționa numai după voința sa, independent de orice altă influență; această concepție idealistă se opune determinismului, negînd existența legilor obiective ale materiei și societății.
ARBÍTRU, arbitri, s. m. Persoană aleasă sau desemnată pentru cercetarea și rezolvarea unui litigiu. ♦ Persoană însărcinată să supravegheze și să conducă desfășurarea unei competiții sportive. – Fr. arbitre.
arbítru (-bi-tru) s. m., art. arbítrul; pl. arbítri, art. arbítrii
!líber-arbítru (-bi-tru) s. n., art. líberul-arbítru (dar: liberul său arbitru)
arbítru s. m. (sil. -tru), pl. arbítri, art. arbítrii
líber-arbítru adj. + s. n. (sil. -tru); pl. líber-arbítri[1]
ARBÍTRU s. (JUR.) judecător, (grecism înv.) eretocrit. (~ într-un litigiu.)
ARBÍTRU s.m. 1. Persoană aleasă sau desemnată pentru a judeca un diferend, un litigiu. 2. Persoană care arbitrează o competiție sportivă. / < fr. arbitre, cf. lat. arbiter].
LIBER-ARBÍTRU s.n. (Fil.) Interpretare voluntaristă absolutizantă a libertății, opusă determinismului, care neagă existența legilor obiective ale naturii și ale societății, considerând că omul poate acționa numai după voința sa, independent de orice altă condiționare. [După fr. libre arbitre].
ARBÍTRU s. m. 1. persoană, instituție care are sarcina de a soluționa un diferend, un litigiu. 2. cel care arbitrează o aplicație tactică, o competiție sportivă. (< fr. arbitre, lat. arbiter)
LIBER ARBÍTRU s. m. concepție potrivit căreia omul ar avea libertate nemărginită de a acționa după voința sa. (după fr. libre arbitre)
ARBÍTRU ~i m. 1) Persoană autorizată să soluționeze un litigiu. 2) Persoană calificată, însărcinată să arbitreze o competiție sportivă. /<fr. arbitre, lat. arbiter
arbitru m. 1. persoană aleasă spre a termina o neînțelegere; 2. stăpân absolut: arbitrul soartei noastre; liber arbitru, putința de a se hotărî fără altă cauză decât voința.
*arbítriŭ n. (lat. arbitrium). Judecată de arbitri. Liber arbitriŭ, libertatea de a face (de a comite, de a executa) orĭ nu după cum îțĭ cere mintea ta, după care eștĭ răspunzător de faptele tăle [1]. – Și arbítru (după fr.). V. determinizm.
*árbitru m. (lat. árbiter, fr. arbitre). Judecător ales de tribunal saŭ de părțĭ de bună voĭa lor. Stăpîn absolut. Dumnezeŭ e arbitru lumiĭ. Care dă tonu: acest om e arbitru eleganțeĭ. – Și arbítru (după fr.).
ARBITRU s. (JUR.) judecător, (grecism înv.) eretocrit. (~ într-un litigiu.)
crític-arbítru s. m. Critic ce joacă rol de arbitru ◊ „V.R. a adoptat poziția elegant detașată a istoricului literar, sau a criticului-arbitru, a cercetătorului care respectă faptele.” Luc. 8 XII 73 p. 6. ◊ „Publicul, sunt încredințat, ar urmări cu sufletul la gură prăbușirea lui Truman Capote de pe I pe XIII, derby-ul Faulkner – Hemingway, deciziile, întotdeauna contestabile ale criticilor-arbitri, faulturile comise de autorii «noului roman» asupra prozatorilor «clasici» sau «cartonașele roșii» atribuite, în semn de eliminare, scriitorilor care încalcă regula jocului.” Cont. 15 XI 74 p. 11 (din critic + arbitru)
feméie-arbítru s. f. (sport) Femeie cu rolul de arbitru într-un meci ◊ „Prima femeie-arbitru din Bundesliga face duș împreună cu colegii din brigadă.” Ev.z. 21 X 95 p. 8 (din femeie + arbitru)
ARBITER ELEGANTIAE (ELEGANTIARUM) (lat.) arbitru al eleganței – Inițial, apelativul scriitorului Caius Petronius, celebru și pentru rafinamentul său vestimentar. Expresia a început să desemneze ulterior orice persoană care se deosebește prin eleganță și gust rafinat.
liber arbítru subst. Noțiune filozofică și etică (morală) care desemnează o libertate absolută a voinței omului, privită ca o independență totală față de necesitatea și cauzalitatea obiectivă. – Din liber + arbitru.

arbitru dex

Intrare: arbitru
arbitru substantiv masculin
  • silabisire: -tru
Intrare: liber-arbitru (s.n.)
liber-arbitru 2 s.n. substantiv neutru (numai) singular