apucătură definitie

14 definiții pentru apucătură

apucătúră sf [At: MUȘTE, ap. LET. III, 26/2 / Pl: -ri / E: apuca + -(ă)tură] 1 Prindere cu mâna. 2 (Înv) Însușire a unui lucru care nu-i aparține. 3 (Înv) Răpire. 4 (înv) Jaf. 5 (Trs; rar) Avere. 6 (Trs; șîs) Om cu - Om bogat. 7 (Pop) Îndemânare. 8. (Pop; lpl) Înclinație. 9 (Pop; lpl) Maniere. 10 (Prt; lpl) Tertipuri. 11 (Pop) Boală acută. 12 (Pop) Durere de stomac. 13 (Îvp) Intoxicație (cu mercur).
APUCĂTÚRĂ, apucături, s. f. 1. Prindere cu mâna. Smuls dintr-o singură apucătură. 2. Fig. Deprindere, comportare (urâtă) a cuiva. – Apuca + suf. -ătură.
APUCĂTÚRĂ, apucături, s. f. 1. Prindere cu mâna. Smuls dintr-o singură apucătură. 2. Fig. Deprindere, comportare (urâtă) a cuiva. – Apuca + suf. -ătură.
APUCĂTÚRĂ, apucături, s. f. 1. Cuprindere cu mîna. A luat totul dintr-o singură apucătură. 2. Fig. (Mai ales la pl.) Deprindere, obicei (mai cu seamă rău); fel de a se purta; manieră. Luase, întru toate, apucăturile profesorului său. SLAVICI, O. I 93. Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă, mi se pare... mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. Are niște apucături de stăpînă care mă strîng de gît. ALECSANDRI, T. I 339.
APUCĂTÚRĂ, apucături, s. f. 1. Cuprindere cu mâna. Smuls dintr-o singură apucătură. 2. Fig. Fel de a se purta; deprindere, obicei (rău). – Din apuca + suf. -(ă)tură.
apucătúră s. f., g.-d. art. apucătúrii; pl. apucătúri
apucătúră s. f., g.-d. art. apucătúrii; pl. apucătúri
APUCĂTÚRĂ s. (mai ales la pl.) 1. v. comportare. 2. v. tabiet. 3. v. fire.
APUCĂTÚRĂ s. v. abilitate, avere, avut, avuție, bogăție, bun, colică, crampă, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, mijloace, pricepere, situație, spasm, stare, știință, talent, ușurință.
APUCĂTÚRĂ ~i f. 1) Cuprindere cu mâna. 2) fig. Deprindere rea. /a (se) apuca + suf. ~ătură
apucătură f. 1. luare în mână; 2. fig. purtare, chip de a fi: apucături bune, rele; 3. pop. cârcei, dureri spasmodice: suferă de apucătură.
apucătúră f., pl. ĭ. Mod de a apuca, prindere cu mîna: l-a trîntit dintr’o singură apucătură. Apucat, o boală, maĭ ales de copiĭ, caracterizată pin somn, spazmurĭ și convulsiunĭ. Fig. (maĭ ales la pl.). Obiceĭ, purtare care denotă caracteru, maĭ ales caracteru răŭ: apucăturĭ de hoț.
apucătu s. v. ABILITATE. AVERE. AVUT. AVUȚIE. BOGĂȚIE. BUN. COLICĂ. CRAMPĂ. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. MIJLOACE. PRICEPERE. SITUAȚIE. SPASM. STARE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ.
APUCĂTU s. 1. (mai ales la pl.) comportament, comportare, conduită, deprindere, maniere (pl.), moravuri (pl.), năravuri (pl.), obiceiuri (pl.), purtare, (pop.) modă, (Transilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce sînt ~ile astea?) 2. (mai ales la pl.) deprindere, obicei, obișnuință, tabiet, (înv.) taifet. (Are ~ile lui zilnice.) 3. deprindere, fire, nărav, obicei, obișnuință, (Ban.) ogod.(I-am aflat ~.)

apucătură dex

Intrare: apucătură
apucătură substantiv feminin