apoziție definitie

14 definiții pentru apoziție

apoziție sf [At: DA / V: (nob) ~iune / Pl: ~ii / E: fr apposition, lat appositio, -onem] 1 (Gnu) Atribut care se află pe același plan cu cuvântul determinat (de obicei, în cazul nominativ). 2 (Bot) Depunere, prin adăugare, de straturi. 3 (Med) Depunere de celuloză în membrana celulei.
APOZÍȚIE, apoziții, s. f. 1. (Gram.) Atribut, de obicei substantiv, care se află pe același plan cu cuvântul determinat (de obicei în cazul nominativ). 2. (Med.) Depunere de celuloză în membrana celulei. – Din fr. apposition, lat. appositio, -onis.
APOZÍȚIE, apoziții, s. f. 1. (Gram.) Atribut care se află pe același plan cu cuvântul determinat (de obicei în cazul nominativ). 2. (Med.) Depunere de celuloză în membrana celulei. – Din fr. apposition, lat. appositio, -onis.
APOZÍȚIE, opoziții, s. f. Atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar în același caz cu substantivul determinat. În fraza: «Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur», «gură de aur» este apoziție pe lîngă numele «Cichindeal». – Pronunțat: -ți-e.
APOZÍȚIE, apoziții, s. f. Atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar, în același caz cu substantivul determinat. – Fr. apposition (lat. lit. appositio, -onis).
apozíție (-ți-e) s. f., art. apozíția (-ți-a), g.-d. art. apozíției; pl. apozíții, art. apozíțiile (-ți-i-)
apozíție s. f. → poziție
APOZÍȚIE s.f. 1. Atribut substantival care stă la nominativ, indiferent de cazul în care este substantivul pe care îl determină sau (rar) care stă în același caz cu acesta. 2. (Bot.) Creștere în grosime a membranelor celulare prin depunerea succesivă de straturi noi. [Gen. -iei, var. apozițiune s.f. / cf. fr. apposition, lat. appositio].
APOZÍȚIE s. f. 1. atribut substantival, pronominal sau numeral, de obicei în cazul nominativ. ◊ orice construcție sintactică de tip apozițional. 2. (biol.) creștere în grosime a membrelor celulare prin depunerea succesivă a straturilor noi. (< fr. apposition, lat. appositio)
APOZÍȚIE ~i f. Atribut substantival la cazul nominativ sau, mai rar, la cazul în care stă cuvântul determinat. [G.-D. apoziției] /<fr. apposition, lat. appositio, ~onis
apozițiune f. Gram. alăturarea a două substantive din care al doilea servă de epitet celui dintâiu: orașul Roma; Attila, biciul lui D-zeu.
*apozițiúne f. (lat. apposítio, -ónis. V. com-, de-, ex-, pro- și su-pozițiune). Alăturarea a doŭă substantive, din care al doilea e epitetu celuĭ dintîĭ: Carol regele Românilor. – Și -íție.
APOZÍȚIE s. f. (cf. fr. apposition, lat. apposition): 1. (în sens restrâns) atribut substantival, pronominal sau numeral în cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat. ◊ ~ simplă: a. exprimată printr-un singur substantiv, pronume sau numeral – „Pe ziduri însă,... era și fiica regelui, Gebila” (Al. Mitru); „Și noi, copiii, avem obligația de a asculta de părinți”; „...eu, unul, drept să vă spun...” (C. Hogaș); „Cel venit pe urmă, al treilea, nu se prea grăbea la mâncare”. ◊ ~ complexă: a. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb explicativ (adică, anume), de precizare (chiar, tocmai), de întărire (tot) sau de exclusivitate (numai) – „Unul dintre colegi, anume Ovidiu, nu a răspuns la apel”; „Am găsit-o fărâmată, adică fără arc”; „Noul venit, chiar prietenul său, n-a fost de aceeași părere”; „Următorul, tot un țăran, a venit la grupul nostru”; „Ei, numai consilierii, puteau cere renunțarea la această vizită”. ◊ ~ multiplă: a. alcătuită din două sau mai multe părți de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare – „Răducu, colegul și prietenul lui, participase mai înainte la un concurs de șah.” ◊ ~ dezvoltată: a. exprimată prin substantiv, pronume sau numeral însoțit de determinări sau prin două sau mai multe substantive, pronume sau numerale – „Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (Ion Creangă), (v. și atribút) A. se caracterizează prin următoarele trăsături: aduce o explicație a primului termen (termenul explicat); intră cu primul termen într-o relație de egalitate, putând lua locul acestuia sau putând fi înlocuită de acesta; este legată uneori de termenul explicat prin intermediul unuia din adverbele de mod explicative – adică, anume, mai exact, mai precis – care subliniază, fac mai limpede natura relației (de explicare și egalitate) dintre cei doi termeni; seamănă prin conținut cu o parte principală de propoziție (cu un subiect); seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparține de multe ori aceleiași părți de vorbire prin care este exprimat termenul explicat; se așază întotdeauna după termenul explicat; apare de obicei izolată prin virgulă de termenul explicat. 2. (în sens larg) orice construcție sintactică de tip apozițional. În acest caz, a. poate fi echivalentă nu numai cu un atribut (v. la nr. 1), ci și cu un nume predicativ, cu un complement (direct, indirect sau circumstanțial) sau cu un element predicativ suplimentar. Ea poate fi exprimată nu numai prin substantive, pronume sau numerale (v. la nr. 1), ci și prin adjective, verbe la moduri nepersonale și adverbe: „El pare abătut, mai precis supărat”; „îmi aleg unul, anume pe acesta”, „I-am trimis colegului, adică lui Nicu, toate cărțile”; „Mergem spre bulevard, mai exact acasă”; „Se prezintă joi, adică de azi în trei zile”; „Noi am venit toți, adică douăzeci și cinci”; „îi văd alergând, adică grăbindu-se”.
apoziție (fr. apposition „aplicare”, „atașare”), figură de stil care constă în folosirea unui substantiv cu valoare de epitet pe lângă alt substantiv (sau substitut al său), adică un substantiv cu funcție calificativă, nu determinativă, simplu sau urmat de unul sau mai multe epitete (P): „Cucule, voinicule...” (Pop.) „Lună tu, stăpân-a mării...” (Eminescu) Sin. epexegeză.

apoziție dex

Intrare: apoziție
apoziție substantiv feminin
  • silabisire: -ți-e