apofoníe sf [At: DA / Pl: ~ii- / E: fr apophonie] (Lin) 1-2 Variație, după anumite reguli, a timbrului (sau/și a cantității) unei vocale, în diferitele aspecte morfologice pe care le iau aceeași rădăcină, același sufix sau aceeași desinență.

APOFONÍE, apofonii, s. f. (Lingv.) Alternanță care există între vocalele din tema unui cuvânt. – Din fr. apophonie.

APOFONÍE, apofonii, s. f. (Lingv.) Alternanță care există între vocalele din tema unui cuvânt. – Din fr. apophonie.

apofoníe s. f., art. apofonía, g.-d. art. apofoníei; pl. apofoníi, art. apofoníile

apofoníe s. f., art. apofonía, g.-d. art. apofoníei; pl. apofoníi, art. apofoníile

APOFONÍE s. (FON.) ablaut. (~ reprezintă alternanța între vocalele din tema unui cuvânt.)

APOFONÍE s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvânt în diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].

APOFONÍE s. f. alternanță vocalică; ablaut. (< fr. apophonie)

APOFONIE s. (FON.) ablaut. (~ reprezintă alternanța între vocalele din tema unui cuvînt.)

APOFONÍE s. f. (< fr. apophonie, cf. gr. apo „departe” + phone „sunet”): schimbare a vocalei radicale a unui cuvânt în diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante, ca în cuvintele purta, port, poartă; o fată, unei fete; o carte; unei cărți etc. (v. și alternanță fonetică).

apofonie (fr. apophonie sau dilation „deplasarea articulării unei vocale”), figură care constă în modificarea de timbru a unei vocale sau consoane în cuvintele unui enunț, cu o modulație fie semnificantă, fie expresivă (A). A. semnificantă: „Elle était tellement à moi Elle était tellement en moi.” (Henri de Régnier) A. expresivă: „Ballottent leurs loques falotes De vitres et de papier.” (Verhaeren) Morier, făcând o analiză a acestei figuri, mai amintește și de a. „simbolică”, precum și de „rima apofonică”. Același autor menționează că paronomaza este o aplicație specifică a a. În limba română, această figură n-a fost încă studiată. • A. este, în primul rând un fenomen fonologic pus în serviciul flexiunii nominale și verbale, ilustrat de așa-zisele forme alternante, care „exprimă opozițiile masculin / feminin, singular / plural, indicativ / condițional etc.”: „je moeurs – nous mourons”; „allons – allez”; „die Hand – die Hände”; „ich hate” – „ich hätte” etc.; „ușor – ușoară”; „fată – fete” etc. Termenul a fost inventat de Michel Bréal realizând un calc al germ. „Ablaut” (ab „departe de”, prefix exprimând separația și Laut „sunet”, „timbru”). Bréal a regretat însă că n-a propus termenul de metafonie, care ar fi fost mai potrivit.