apocopă definitie

2 intrări

18 definiții pentru apocopă

apocópă sf [At: DA / A: (Trs) apo- / Pl: ~pe / E: fr apocope, lat apocopa] (Grm) Dispariția unuia sau a mai multor sunete de la sfârșitul unui cuvânt Cf sincopă.
APOCÓPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. apocope, lat. apocopa.
APOCÓPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. apocope, lat. apocopa.
APOCÓPĂ, apocope, s. f. Căderea vocalei finale a unui cuvînt. De la cuvîntul «fără» s-a ajuns, prin apocopă, la «făr’».
APOCÓPĂ, apocope, s. f. Cădere a vocalei finale a unui cuvânt. „Fără” a devenit „făr’” prin apocopă. – Fr. apocope (lat. lit. apocopa).
apocopá (a ~) vb., ind. prez. 3 apocopeáză
apocópă s. f., g.-d. art. apocópei; pl. apocópe
apocopá vb., ind. prez. 3 sg. apocopeáză
apocópă s. f., g.-d. art. apocópei; pl. apocópe
APOCOPÁ vb. I. tr. A produce o apocopă. [<apocopă].
APOCÓPĂ s.f. 1. Cădere a unui sunet, a unei silabe sau a unui grup de silabe de la sfârșitul unui cuvânt. 2. Fractură în care o parte a osului este pierdută. [< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo – afară, koptein – a tăia].
APOCÓPĂ s. f. 1. cădere a consoanei finale a unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia. 2. fractură cu pierderea unei părți a osului. (< fr. apocope, lat. apocopa)
APOCÓPĂ ~e f. Cădere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. /<fr. apocope, lat. apocopa
apocopă f. Gram. omiterea unei litere sau silabe la sfârșitul unei vorbe: zi, fă = zice, face.
*apócopă f. (vgr. apokopé, tăĭere. V. sincopă). Gram. Omiterea uneĭ litere sau silabe la sfîrșitu unuĭ cuvînt, precum a zice îld. a zicere. – Fals -ópă.
*apocopéz v. tr. (d. apócopă; fr. apocoper. V. sincopez). Gram. Scot o literă saŭ silabă de la sfîrșitu uneĭ vorbe: a apocopa o silabă. Prescurtez pin apócopă: a apocopa o vorbă.
APOCÓPĂ s. f. (< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo „afară” + koptein „a tăia”): cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia, fără ca înțelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în „făr’ să-mi spui”, din până în „pân’ la tine”, din niciodată în „grăbit ca niciodat’” etc.; silaba finală -de din unde în „Un’ te duci?”. Ca și sincopa, a. a determinat, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului (v.).
apocopă (gr. apokope, lat. apocopa „scoaterea, prin tăiere”), figură care constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3 silabe) din finalul său, fără ca înțelesul cuvântului să sufere (A): „De la mine păn’ la tine numai stele și lumine.” Sau: „cinema”[-tograf], „metro”[-politan]. Dispariția părții finale a unui cuvânt se explică: a) sau prin „energia scăzută a sunetului (sunetelor)” (S. Pușcariu, II, p. 138); b) sau deliberat, din considerente prozodice. „Economia” este subordonată totuși nevoii de comunicare (care trebuie satisfăcută), ca și simțului idiomatic al limbii. Exemple ca: „un’te duci”, „cin’te cheamă”, „pîn’la oraș” ilustrează ambele impulsuri ale economiei efortului de articulare. Dar, în poezie, a. poate fi cauzată numai de necesitatea respectării măsurii și ritmului: „Și regii-n purpur s-au încins Și doamnele grăbit au prins Să se grăbească dinadins Ca niciodat’.” (G. Coșbuc) În limba română se mai folosește și prepoziția „fără” apocopată: „făr’”. În limba franceză se citează „encor” (encore) și je „voi” (vois). (Larousse). • Ca și sincopa, a. determină, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului.

apocopă dex

Intrare: apocopă
apocopă substantiv feminin
Intrare: apocopa
apocopa verb grupa I conjugarea a II-a