apelpisíe sf [At: CANTEMIR, IST. 80 / Pl: ~ii / E: ngr απελπισία] (îvr) Apelpiseală.

APELPISÍE, apelpisii, s. f. (Înv.) Stare de deznădejde, de disperare sau de exasperare. – Din ngr. apelpisia.

APELPISÍE, apelpisii, s. f. (Înv.) Stare de deznădejde, de desperare sau de exasperare. – DIn ngr. apelpisía.

APELPISÍE s. f. (Învechit) Stare de deznădejde, exasperare. N-o lăsa singură... mă tem să nu cadă în apelpisie. ALECSANDRI, T. 1278.

APELPISÍE, apelpisii, s. f. (Înv.) Stare de deznădejde; exasperare. – Ngr. apelpisia.

apelpisíe (înv.) s. f., art. apelpisía, g.-d. art. apelpisíei; pl. apelpisíi, art. apelpisíile

apelpisíe s. f., art. apelpisía, g.-d. art. apelpisíei; pl. apelpisíi, art. apelpisíile

APELPISÍE s. v. desperare, deznădejde.

apelpisie f. desperare (învechit): în starea de apelpisie în care m’aflu FIL.

apelpisíe f. (ngr. apelpisia). Sec. 19. Desperare.

apelpisie s. v. DESPERARE. DEZNĂDEJDE.