antonomază definitie

14 definiții pentru antonomază

antonomáză sf [At: DA / Pl: ~ze / E: fr antonomase] 1 Figură de stil prin care se folosește un nume comun în locul unui nume propriu Si: antonomasie (1). 2 Figură de stil prin care se folosește un nume propriu sau o perifrază în locul unui nume comun Si: antonomasie (2).
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. Figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau a unui nume comun ori a unei perifraze în locul unui nume propriu; antonomasie. – Din fr. antonomase.
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. Figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau a unui nume comun ori a unei perifraze în locul unui nume propriu; antonomasie. – Din fr. antonomase.
ANTONOMÁZĂ s. f. v. antonomasie.
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. Figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu numele unei persoane (sau invers). – Fr. antonomase (< gr.).
antonomáză s. f., g.-d. art. antonomázei; pl. antonomáze
antonomáză s. f., g.-d, art. antonomázei; pl. antonomáze
ANTONOMÁZĂ s. (LIT.) (rar) antonomasie. (~ este o figură de stil.)
ANTONOMÁZĂ s.f. Figură de stil constând în folosirea unui nume comun în locul unui nume propriu și invers. [Var. antonomasie s.f. / < fr. antonomase, cf. it., gr. antonomasia < anti – în loc de, onoma – nume].
ANTONOMÁZĂ s. f. figură retorică constând în folosirea unui nume comun în locul unuia propriu și invers; antonomasie. (< fr. antonomase)
ANTONOMÁZĂ ~e f. Figură de stil, constând în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun și invers. /<fr. anthonomase
antonomază f. figură de vorbe care înlocuește un nume propriu cu altul comun: regele-poet, pentru David; și invers, un Neron, pentru un tiran.
ANTONOMA s. (LIT.) (rar) antonomasie. (~ este o figură de stil.)
antonomază (gr. antonomasia din anti „în locul” și onoma „nume”), figură de substituție, prin care se înlocuiește: a) un nume propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu), sau b) un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun), pe baza unei relații de interpretare cvasisinonimică: numele (comun sau propriu) trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt (A). a) În antichitate, Aristoteles era numit „Filozoful”; lui Demostene și Cicero li se spunea „Oratorul”, iar Homer era „Poetul”. În literatura română se folosesc a. perifrastice ca: „Luceafărul poeziei românești”, pentru Eminescu, „Bardul de la Mircești”, pentru V. Alecsandri etc.; b) În virtutea unei analogii, s-a ajuns să se spună unui paznic neînduplecat „un Cerber”, unui critic aspru și invidios „un Zoïl” etc. Numele comune devenite nume proprii sunt, de fapt, apoziții sau epitete ale adevăratului nume propriu, căruia prin substantivare, i s-au substituit; Aristotel, filozoful etc. În numele istorice românești (ca și în cele străine), cum sunt: „Ștefan cel Mare”, „Mircea cel Bătrân”, „Ion Vodă cel Cumplit” etc., determinanții „cel Mare”, „cel Bătrân” etc. sunt epitete substantivate prin a. De asemenea, în onomastica românească, nume ca „Surdu”, „Scurtu” „Mica” etc. sunt a.A. fiind o figură de substituție generată de o comparație subînțeleasă este considerată de unii autori specie a metaforei, iar alții, fără nici o justificare științifică, o asociază cu metonimia (cf. și Géruzez, p. 188). Sin. pronominație.

antonomază dex

Intrare: antonomază
antonomază substantiv feminin