antistrófă sf [At: Lm / Pl: ~fe / E: fr antistrophe] 1 A doua parte a unei poezii lirice, cântată de cor după strofa și înainte de epodă, în teatrul antic grec. 2 Repetare în ordine inversă a cuvintelor dintr-un vers, frază etc. 3 Figură retorică prin care se repetă același cuvânt de mai multe ori într-o frază.

ANTISTRÓFĂ, antistrofe, s. f. 1. A doua parte în triada strofă-antistrofă-epodă a unei poezii lirice cântate de cor în teatrul antic grec. 2. Repetare a cuvintelor în ordine inversă în vers, în frază. – Din fr. antistrophe.

ANTISTRÓFĂ, antistrofe, s. f. 1. A două parte în triada strofă-antistrofă-epodă a unei poezii lirice cântate de cor după strofă și înainte de epodă în teatrul antic grec. 2. Repetare a cuvintelor în ordine inversă în vers, în frază. – Din fr. antistrophe.

ANTISTRÓFĂ, antistrofe, s. f. A două stanță a unei poezii lirice, cântată de cor în teatrul antic grec. – Fr. antistrophe.

!antistrófă (-tis-tro-/-ti-stro-) s. f., g.-d. art. antistrófei; pl. antistrófe

antistrófă s. f. (sil. mf. -stro-) → strofă

ANTISTRÓFĂ s.f. 1. A doua stanță dintr-o poezie lirică, cântată de cor în teatrul antic grec. 2. (Ret.) Repetarea cuvintelor în ordine inversă în vers, în frază etc. [< fr., lat., gr. antistrophe].

ANTISTRÓFĂ s. f. 1. răspuns al corului în tragedia antică grecească. 2. a doua stanță într-o poezie lirică grecească, între strofă și epodă. 3. repetare a cuvintelor în ordine inversă în vers, în frază etc.; epiforă. (< fr. antistrophe, lat. antistropha)

antistrofă f. a doua strofă a unui cântec liric grec.

*antistrófă f., pl. e (vgr. antistrophé, d. anti, contra, și strophé, întoarcere, strofă). A doŭa strofă a poeziiĭ lirice cîntate de coru teatruluĭ grecesc vechĭ.

antistrofă (< gr. ἀντίστροφή, στρέφω, „a întoarce”) 1. În tragedia* antică greacă, orice răspuns al corului care, p. ext., a ajuns să desemneze partea sa lirică. 2. Secțiunea mediană a poeziei lirice gr., situată între strofă* și epodă*.