antinomie definitie

14 definiții pentru antinomie

antinomíe sf [At: DA / Pl: ~ii / E: fr antinomie, lat antinomia] Contradicție aparent insolubilă între două teze, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de convingător.
ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție între două principii, poziții, concluzii sau legi aparent la fel de juste sau necesare. – Din fr. antinomie, lat. antinomia.
ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție aparent insolubilă între două teze, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. – Din fr. antinomie, lat. antinomia.
ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție categorică între două teze care se exclud reciproc și care sînt considerate în egală măsură adevărate.
ANTINOMÍE, antinomii, s. f. Contradicție categorică între două teze care se exclud reciproc și care pot fi demonstrate la fel de concludent pe cale logică, atunci când nu se ține seamă de realitatea obiectivă. – Fr. antinomie (lat. lit. antinomia).
antinomíe (contradicție) s. f., art. antinomía, g.-d. art. antinomíei; pl. antinomíi, art. antinomíile
antinomíe s. f., art. antinomía, g.-d. art. antinomíei; pl. antinomíi, art. antinomíile
ANTINOMÍE s.f. Contradicție categorică între două legi, două teze sau principii filozofice care se exclud reciproc și care, în caz că nu se ține seamă de realitatea obiectivă, pot fi în egală măsură demonstrate logic. V. paradox. [Gen. -iei. / < fr. antinomie, cf. it., lat., gr. antinomia < gr. anti – contra, nomos – lege].
ANTINOMÍE s. f. contradicție categorică între două legi, teze sau principii ce se exclud reciproc. (< fr. antinomie, lat. antinomia)
ANTINOMÍE ~i f. Contradicție între două teze care se exclud reciproc și care sunt considerate la fel de adevărate. [G.-D. antinomiei] /<lat. antimonia, fr. antimonie
antinomie f. contrazicere între două legi sau două idei.
*antinomíe f. (vgr. antinomía, d. anti, contra, și nómos, lege). Contrazicere între legĭ saŭ principiĭ filosofice.
ANTINOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Contradicție aparent insolubilă între două teze care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. În antichitate era adesea denumită aporie: I. Kant a formulat patru a. ale rațiunii pure: 1) lumea este finită și infinită; 2) fiecare substanță complexă constă din lucruri simple și nu există nimic simplu; 3) în lume există libertate și domină determinismul; 4) există o cauză a lumii (Dumnezeu) și nu există o cauză primă. V. paradox. 2. (REL.) Metodă teologică aplicată doctrinei despre Dumnezeu și, în general, dogmelor credinței, indicînd neconcordanța dintre definițiile formale și conținutul transcendent al credinței (misterul adevărului divin) care nu poate fi redus la noțiuni raționale.
antinomíe, antinomii s. f. Contradicție aparent insolubilă între două texte, două legi sau două principii care se exclud reciproc și care pot fi totuși demonstrate fiecare în parte la fel de concludent. ♦ (Teol.) Exprimare dialectică sub forma a două afirmații contradictorii din punct de vedere rațional, dar adevărate și egale ca importanță în materie de credință, care trebuie afirmate simultan ca fiind corecte – de ex. Dumnezeu este incognoscibil (după lucruri); Dumnezeu este unul (după ființă) și întreit (după persoane). – Din fr. antinomie, lat. antinomia. (< gr. antinomia).

antinomie dex

Intrare: antinomie
antinomie substantiv feminin