antifráză sf [At: DA ms / Pl: ~ze / E: fr antiphrase] (Ret) Figură prin care o locuțiune, o frază etc. este enunțată pentru a exprima un sens contrar celui obișnuit.

ANTIFRÁZĂ, antifraze, s. f. Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu înțeles contrar celui obișnuit. – Din fr. antiphrase.

ANTIFRÁZĂ, antifraze, s. f. Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu înțeles contrar celui obișnuit. – Din fr. antiphrase.

ANTIFRÁZĂ, antifraze, s. f. Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează prin ironie sau eufemism, cu un înțeles contrar celui obișnuit. – Fr. antiphrase (< gr.).

antifráză (-ti-fra-) s. f., g.-d. art. antifrázei; pl. antifráze

antifráză s. f. (sil. -fra-) → frază

ANTIFRÁZĂ s.f. Mod de exprimare prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu un înțeles contrar celui obișnuit. [< fr. antiphrase].

ANTIFRÁZĂ s. f. figură retorică prin care o locuțiune, o frază se întrebuințează cu un înțeles contrar. (< fr. antiphrase)

antifrază f. întrebuințare (prin eufemism sau ironie) a unei vorbe sau a unei propozițiuni într’un sens opus celui adevărat: Eumenidele, adică Binevoitoarele, ca nume al Furiilor sau al zeițelor răsbunătoare; Milostivele, adică Ielele sau zinele rele cari paralizează.

*antifráză f., pl. e (vgr. antiphrásis d. anti, contra, și phrasis, locuțiune). Ret. Cuvînt eŭfemistic saŭ ironic care înseamnă tocmaĭ contraru realitățiĭ: Eŭmenide (adică „binevoitoare”) îld. Furiĭ; Filopátor adică „iubitor de tată”) cum i se zicea luĭ Ptolemeŭ care-l ucisese pe tatăl săŭ. V. retorică.

ANTIFRÁZĂ s. f. (< fr. antiphrase): mod de exprimare prin care un cuvânt, o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu un înțeles contrar celui obișnuit, caracteristic. De obicei, ea se reduce la o unitate lexicală, simplă ori perifrastică: „Fănică trădător! frumos!” (I. L. Caragiale); „Pontus Euxinus” („mare ospitalieră”).

antifrază (gr. antiphrasis „ironie”; fr. antiphrase „contrevérité”), figură care constă în întrebuințarea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unui enunț într-un sens contrar adevăratei sale semnificații (A): Trahanache: „Ai puțintică răbdare! bravos! Fănică trădător! frumos!...” (I. L. Caragiale). A. se reduce, de regulă, la o unitate lexicală, simplă ori perifrastică, și este considerată numele generic al altor figuri: ironia, eufemismul, litota, construite după procedeul denominativ al a. Sin. antitrop.