antifoníe sf [At: CERNE, D. M. 58 / Pl: ~ii / E: fr antiphonie] (Muz; îoc omofonie) Nume dat în Antichitate modului de a cânta pe mai multe voci alternativ.

ANTIFONÍE s. f. Cânt în care alternează două coruri sau un cor și un solist. – Din fr. antiphonie.

ANTIFONÍE s. f. Nume dat în muzica antică modului de a cânta pe mai multe voci alternativ. – Din fr. antiphonie.

antifoníe s. f., art. antifonía, g.-d. antifoníi, art. antifoníei

antifoníe s. f. → fonie

ANTIFONÍE s.f. Nume dat în muzica antică modului de a cânta pe mai multe voci, opus omofoniei. [Gen. -iei. / cf. fr. antiphonie, gr. antiphonia].

ANTIFONÍE s. f. cântare alternativă a unui solist și a unui grup vocal ori instrumental. (< fr. antiphonie)

antifonie (< gr. ἀντιφωνία; lat. antiphonia, „intonare contrară, opusă”), cântare sau execuție ce constă în alternare a unui solist cu un grup, ori a unor grupuri vocale sau instr. ♦ Teoria antică acordă termenului a. accepția de alternare a două coruri precum și aceea de cânt la octavă* (în Problemele muzicale de Pseudo-Aristotel și în scrierile altor teoreticieni). ♦ În cântul creștin, se practică de prin sec. 4, sub influența liturghiilor* siriacă și antiohiană. Controversată, originea a. se găsește, după unii autori, în templul ebraic, după alții în structura poetică strofă* – antistrofă* elină (v. greacă, muzică). Este caracteristică, în toate liturghiile pentru dialogul dintre oficiant și cor (sau strană). ♦ În liturghia ortodoxă, este legată de forma antifonului (I, 1), iar în cea catolică reprezintă, într-un stadiu incipient, partea de introducere, intermediară și finală în psalmi* și imnuri (1). Ca gen de cântec cu refren a fost preluată de Ambrozie al Milanului. Unele dintre cântecele de stil antifonic au devenit parte alcătuitoare a antifonarului*. ♦ După Conciliul din Trento (1545-1563), a. a pătruns în muzica polifonică*, cunoscând o dezvoltare independentă de muzica psalmilor. Școala venețiană*, pornind de la condițiile arhitectonice și acustice de la San Marco (biserica avea, în cele două tribune, câte un cor și câte o orgă), a cultivat stilul responsorial* sub forma corurilor și a partidelor instr. antifonice (așa-numitele cori spezzati). Tehnica imitativă și a ecoului (III) și contrastele tranșante ale intensităților (2) (tratate după principiul așa-numitelor terase dinamice*) au reprezentat elemente importante în procesul constituirii cantatei*, oratoriului*, concertului* vocal și instr. A. își exercită influența și asupra scriiturii muzicale clasice și romantice, o reeditare a ei fiind proprie neoclasicismului* și mai ales încercărilor moderne de stereofonie*. ♦ În folcl. românesc, execuția de grup a unor genuri (ex. colinda*) are un caracter antifonic (impus în primul rând de necesitatea repartizării pe subgrupe de executanți a unui text epic de mai mari dimensiuni). Intrarea (1) precipitată a unuia dintre grupurile vocale, înaintea terminării versului cântat de celălat grup, dă naștere unor rudimente de polifonie, respectiv de eterofonie*. V. bizantină, muzică; greacă, muzică; gregoriană, muzică; concert (2); folclor.