antică definitie

2 intrări

26 definiții pentru antică

antíc, ~ă [At: ALEXANDRESCU, M. 161 / A: ántic / Pl: ~ici, -ice / E: fr antique, lat antiquus] 1 a Care a existat în trecutul îndepărtat. 2 a Care datează din trecutul îndepărtat. 3 a Care aparține popoarelor antice. 4 a Care este caracteristic civilizației și culturii antice. 5 a În genul creațiilor artistice antice. 6 smf Persoană aparținând popoarelor din Antichitate. 7 sf (Înv) Obiect de artă din Antichitate. 8 a Care are perfecțiunea unei opere de artă din Antichitate
antícă sf [At: DN3 / Pl: ~ice / E: fr antique] Obiect de artă din Antichitate.
ÁNTIC, -Ă, antici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează de atunci. ♦ Care aparține popoarelor din Antichitate sau este caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau ale civilizației lor. 2. În genul creațiilor din Antichitate. Stil antic. II. S. m. și f. Persoană aparținând popoarelor din Antichitate. III. S. f. (Înv.) Obiect de artă din Antichitate. [Acc. și: antíc] – Din fr. antique, lat. antiquus.
ANTÍC, -Ă, antici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează de atunci. ♦ Care aparține popoarelor din antichitate sau este caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau ale civilizației lor. 2. În genul creațiilor din antichitate. Stil antic. II. S. m. și f. Persoană aparținând popoarelor din antichitate. III. S. f. (Înv.) Obiect de artă din antichitate. [Acc. și: ántic] – Din fr. antique, lat. antiquus.
ANTÍC2, -Ă, antici, -e, s. m. și f. (Rar, mai ales la pl.) Persoană aparținînd popoarelor din antichitate (în special elin sau roman). – Accentuat și: ántic.
ANTÍC1, -Ă, antici, -e, adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat, care a apărut în epocile istorice cele mai vechi. În vale se află, pe sub pămînt, ruinile unui castel antic. ODOBESCU, S. III 628. Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila... zimbrul. ALEXANDRESCU, P. 165. ♦ Aparținînd popoarelor din antichitate sau caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau civilizației lor. Odă în metru antic [titlu]. EMINESCU. 2. În genul creațiilor din antichitate. ◊ (Prin exagerare) Am trecut prin... Nicolsburg, cu multe binale vechi, cu o curte antică, dar lăcuită. KOGĂLNICEANU, S. 10. ♦ Fig. Clasic. Maistrul Ruben era un bătrîn de o antică frumuseță. EMINESCU, N. 52. – Accentuat și: ántic.
ANTÍCĂ, antice, s. f. (Învechit) Obiect de artă din antichitate. Cabinetul imperial de antice din Viena. ODOBESCU, S. II 192. Aci vede cinevași feliurime de izvoade de zidiri... incit poate zice omul că fieșcare casă este o bucată de antică, pentru care aleargă oamenii prin țări spre a le găsi și a le vedea în odăi. GOLESCU, Î. 112.
ANTÍC, -Ă, antici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează de atunci. Ruinile unui castel antic (ODOBESCU). ♦ Care aparține popoarelor din antichitate sau caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau civilizației lor. Odă în metru antic (EMINESCU). 2. În genul creațiilor din antichitate. Stil antic. II. S. m. și f. Persoană aparținând popoarelor din antichitate. [Acc. și: ántic] – Fr. antique (lat. lit. antiquus).
ANTÍCĂ, antice, s. f. (Înv.) Obiect de artă din antichitate. – Fr. antique.
ántic / antíc adj. m., pl. ántici / antíci; f. ántică / antícă, pl. ántice / antíce
ántici / antíci s. m., pl. art. ánticii / antícii
antíc adj. m., s. m., pl. antíci; f. sg. antícă, pl. antíce
ANTÍC adj. vechi. (Cultura, lumea ~.)
ÁNTIC, -Ă adj. 1. Din trecutul îndepărtat; străvechi. ♦ Care aparține popoarelor, culturii și civilizației din antichitate. 2. În genul creațiilor din antichitate. ♦ (Fig.) Clasic. // s.m. și f. Cel care aparține popoarelor din antichitate. [< fr. antique, it. antico, < lat. antiquus – vechi].
ANTÍCĂ s.f. Obiect de artă din antichitate. [< fr. antique].
ANTÍC, -Ă I. adj. 1. care aparține antichității; străvechi. 2. în genul creațiilor din antichitate. ◊ (fig.) clasic. II. s. m. f. cel care aparține popoarelor din antichitate. (< fr. antique, lat. antiquus)
ántic (-că), adj.1. Vechi, vetust. – 2. Care aparține antichității. Fr. antique. – Der. antică, s. f. (antichitate, obiect arheologic), din it. antico, prin filieră orientală (ngr. ἀντιϰά, tc., bg., iud. sp. antika, mr., megl. antică, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 11; Bogrea, Dacor., IV, 789); anticar, s. m. (persoană care vinde cărți vechi); anticariat, s. n. (magazin de antichități și obiecte de ocazie), ca germ. Antiquariat; anticărie, s. f. (anticariat); anticat, adj. (înv., învechit); antichitate, s. f. (vechime).
ANTÍC2 ~ci m. Persoană care a trăit în antichitate. /<fr. antique, lat. antiquus
ANTÍC1 ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de antichitate; propriu antichității. 2) Care ține de istoria și cultura popoarelor din antichitate. Istorie antică. /<fr. antique, lat. antiquus
antic a. 1. foarte vechiu: Memfis colo ’n depărtatare cu zidirile-i antice EM.; 2. ieșit din modă; vestmânt antic; 3. având caracterul producțiunilor antichității: operă de o simplitate antică.
antică f. 1. rămășiță curioasă din antichitate (arme, medalii, statue, vase, etc.); Muzeu de antice; 2. totalitatea operelor de artă din Grecia și Italia: a desena după antică.
*antíc, -ă adj., pl. f. e (lat. antiquus). Foarte vechĭ: la Pompeji se văd ruine antice. Fig. Care are calitățile lucrurilor de acelașĭ fel la ceĭ vechĭ: simplicitate antică. S. m. pl. Ceĭ vechĭ (maĭ ales Greciĭ și Romaniĭ). S. f., pl. ĭ și e. Obĭect vechĭ (maĭ ales monetă) de sute saŭ miĭ de ani. Fig. Iron. Persoană bătrînă saŭ cu obiceĭurĭ învechite. – Fals ántic.
ANTIC adj. vechi. (Cultura, lumea ~.)
EGIPTUL ANTIC, formațiune statală istorică în NE Africii, leagăn al unei civilizații străvechi ce s-a constituit în milen. 4 î. Hr. de-a lungul Nilului, pe o supr. cuprinsă între cataracte și M. Mediterană. Organizată inițial în ginți și apoi în comunități teritoriale, la mijlocul milen. 4 î. Hr., populația Egiptului se afla constituită în două mari state: E. de Sus (în reg. izvoarelor Nilului) și E. de Jos (în Delta Nilului). La sfârșitul milen. 4 î. Hr. cele două regate s-au contopit, punându-se bazele statului unificat egiptean, a cărui dezvoltare cunoaște mai multe perioade: Regatul Timpuriu (cea mai mare parte a milen. 3 î. Hr.), capitala la Thinis; apariția sclaviei, a cultului morților și a primelor morminte dreptunghiulare, precursoare piramidelor; Regatul Vechi (sfârșitul milen. 3 î. Hr.), capitala la Memphis. Începutul politicii asiatice a E.A.; cuceriri în Pen. Sinai și Nubia; construcția marilor piramide. Regatul Mijlociu (sec. 21-16 î. Hr.), capitala la Teba. Campanii militare în Nubia și Siria. Regatul Nou (sec. 16-11 î. Hr.). Apogeul politic și cultural al E.A. Capitala și metropola religioasă a statului se află la Teba, în apropierea căreia este construit vestitul ansamblu de temple de la Luxor și Karnak. Regatul Târziu (sec. 10-6 î. Hr.), capitala la Sais. Prestigiul și influența Egiptului în Orientul Apropiat scad. Dezmembrându-se într-o serie de state mici, E.A. este cucerit pe rând de asirieni (sec. 7 î. Hr.), de perși (sec. 6 î. Hr.), iar în 332 î. Hr. de Alexandru Macedon. După moartea acestuia, este condus de dinastia Lagizilor, sub care ca rămâne până în 30 î. Hr., când este cucerit de romani, care l-au stăpânit până în 395 d. Hr. V. egipteană, artă ~.
GRECIA ANTICĂ, denumire dată teritoriilor în care a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația materială și spirituală a vechilor greci (Grecia peninsulară, insulele din M. Egee, reg. de coastă ale Asiei Mici). Populată în milen. 2 î. Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, ionienilor, eolienilor și dorienilor, pe cuprinsul G.A. au luat naștere, o dată cu destrămarea comunei primitive, numeroase orașe-state sclavagiste (polis-uri). O dată cu marea colonizare (sec. 8-6 î. Hr.), grecii au întemeiat numeroase orașe pe coastele Mării Negre, Africii de Nord, S Italiei, Siciliei și în bazinul de E al M. Mediterane. Din sec. 6 î. Hr., după cucerirea orașelor grecești din Asia Mică de către Imp. Persan, încep să se afirme în arena politică Sparta și Atena. Tentativa Imp. Persan de a-și extinde stăpânirea asupra Greciei peninsulare se încheie cu înfrângerea acestuia în așa-numitele războaie medice (500-449 î. Hr.). Întemeierea Ligii de la Delos de către Atena (478/477 î. Hr.), ascuțirea antagonismului dintre democrația sclavagistă ateniană și regimul oligarhic al Ligii Peloponesiace, conduse de Sparta, duce la Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.), care cuprinde întreaga G.A. și se încheie cu instaurarea hegemoniei spartane. Criza formei de organizare politică și socială a orașului-stat sclavagist din sec. 4 î. Hr. este folosită de regele macedonian Filip II, care în urma bătăliei de la Cheroneea (338 î. Hr.), își instaurează hegemonia în Grecia. Prin cucerirea întregului Imp. Persan de către Alexandru cel Mare (336-323 î. Hr.) sunt puse bazele elenismului, simbioză a civilizației orientale și a celei grecești. Statele care iau naștere după moartea cuceritorului, cunoscute sub numele de regatele elenistice, angrenate într-o continuă luptă pentru hegemonie în bazinul oriental al M. Mediterane și zdruncinate de violente conflicte sociale, sunt transformate, în sec. 2-1 î. Hr., în prov. romane.
OSTIA (OSTIA ANTICA), sit arheologic situat la 30 km VSV de Roma, la c. 5 km de gura de vărsare a fl. Tibru în M. Tireniană. Potrivit legendei, așezarea a fost întemeiată de regele Ancus Marcius în sec. 7 î. Hr.; atestată documentar abia în sec. 4 î. Hr. Distrusă de Marius în timpul războaielor civile, O. a fost reconstruită în anul 87 î. Hr. de L. Cornelius Sulla; în sec. 1-2 a fost un înfloritor centru comercial și important port de aprovizionare cu cereale pentru Roma. A decăzut în sec. 4. Astăzi se păstrează ruinele unor locuințe, a forului, teatrului, Capitoliului și templului lui Augustus (cu decorații bogate și mozaicuri), precum și vestigii ale căii de legătură între Roma și O. (via O.).

antică dex

Intrare: antic
antic
Intrare: antică
antică