aniná [At: NECULCE, ap. LET. II, 244 / V: (îvp) arina / Pzi: anin / E: ml *anninare] (Pop) 1 vt A agăța. 2 vr (Fig; rar) A se lega de cineva, căutând ceartă.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. A atîrna, a agăța, a prinde (ușor) de ceva. Aninai frîul la intrare într-o așchie mai răsărită de stîncă; în alta, și tot la intrare, acățai mantaua. HOGAȘ, M. N. 163. Ivan leagă turbinca la gură... ș-o anină într-un copac. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. S-adun flori în șezătoare, De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72. ◊ Refl. Femeia trece înainte; o creangă uscată i se anină de fustă și se zbate pe jos,- parcă ar fi un șarpe care o urmărește. SADOVEANU, O. III 243. O lacrimă curată ca un mărgăritar îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. GÎRLEANU, L. 44. În drum e o căscioară Închisă, părăsită... Dar pe ferestre încă Iedera s-anină. MACEDONSKI, O. I 18. ◊ Fig. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Luna, alunecînd în jos pe luciul cerului, se aninase într-un vîrf de stejar pe dealul Priporului. DAN, U. 188. 2. Refl. Fig. A se lega, a se agăța de cineva, a nu-i da pace. Să nu-i zici nimică de rău [fetei], nici să nu te anini de dînsa. SBIERA, P. 150. ◊ A provoca pe cineva, a-i căuta pricină. Turcii toți cît îl zărea Între dinții se grăia... Și pe loc ei se-aduna Și de Gruie s-anina. ALECSANDRI, P. P. 144. ♦ A se vîrî (nepoftit) undeva, a se amesteca (în vorbă). Aș vrea să știu și eu, se anină cu întrebarea Necidăieș. SADOVEANU, P. M. 158. S-anină printre acești [copii] mici și cîte-un handralău de cei mari. ȘEZ. III 179.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) atârna, a (se) agăța de ceva sau de cineva. 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină. ♦ A se vârî (nepoftit), a se amesteca (în vorbă). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

aniná (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 anínă

aniná vb., ind. prez. 1 sg. anín, 3 sg. și pl. anínă

ANINÁ vb. v. agăța, apuca, atârna, prinde, spânzura, suspenda, ține.

A anina ≠ a se desprinde, a deznina

aniná (anín, aninát), vb. – 1. A agăța. – 2. a apuca, a (se) prinde de ceva. Lat. *annināre „a legăna”, de la *ninna „leagăn” (Pușcariu 81; REW 5817; DAR); cf. nineri și nani, și it. ninna-nanna „nani-nani!”, alb. ninuljë „leagăn”, engad. niner „a legăna”, prov. nina „a dormi”. Transformarea semantică pare a se explica prin faptul că anina indică acțiunea de a agăța un obiect fără a-l fixa, de a-l atîrna liber, astfel încît prin simplul fapt că este suspendat se mișcă și se balansează – aceasta fiind principala diferență între anina „a atîrna” și acăța „a suspenda fixînd”. După Pușcariu, schimbarea se explică prin confuzia termenului care indică acțiunea de a lega leagănul, cu cel care indica acțiunea de a lega sau atîrna în general. Pascu, Beiträge, 11, propune ca etimon lat. *allevinare, contaminat cu levare. – Der. aninăcios, adj. (care atîrnă); aninătoare, s. f. (loc fără ieșire, ultimul refugiu al cerbului vînat; agățătoare, gaică).

A ANINÁ anín tranz. 1) (obiecte) A prinde în sau de ceva, lăsând să atârne liber în jos; a agăța; a suspenda; a spânzura; a atârna. ~ geanta în cui. 2) (obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) A prinde întâmplător într-un obiect ascuțit, rupând sau găurind; a agăța; a prinde. 3) fig. (persoane) A deranja căutând motiv de ceartă. /<lat. anninare

A SE ANINÁ mă anín intranz. (despre ființe) A se apuca strâns (cu mâinile, cu ghearele sau cu labele); a se agăța; a se prinde. /<lat. anninare

anínă s.f. (pop.) amentul aninului cu care țărăncile vopsesc lânurile

aninà v. 1. a atârnà (cu ușurință): a anina flori în casă; 2. termen de vânătoare: a aduce la strâmtoare (v. aninătoare); 3. a se agăța, a se prinde de ceva: cum s’anină despre ziori roua limpede pe flori AL.; 4. fig. a se lega de: te anini de proprietatea altuia AL. [Origină necunoscută].

anină f. amentul aninului cu care țărancele vopsesc lânurile.

2) anín, a -á v. tr. (rudă cu it. ninnare, log. anninnare, a legăna. Cp. cu mrom. alinari, a sui, lat. allevinare, a ridica). Atîrn, spînzur: a anina haĭna’n cuĭ. Aduc vînatu la strîmtoare. V. refl. Mă atîrn. Fig. Mă leg (mă aleg) de cineva: ce te aninĭ de mine?

1) anínă f., V. arină 1.

2) anínă și arínă f., pl. e (d. anin, arin). Ament orĭ fruct de anin.

1) arínă f., pl. inuz. e și ĭ (lat. arena. V. arenă). Vechĭ. Nisip. Azĭ. Est. Anină, pămînt amestecat cu apă care, cînd sapĭ un puț, apare în ainte de a apărea apa curată.

anina vb. v. AGAȚA. APUCA. ATÎRNA. PRINDE. SPÎNZURA. SUSPENDA. ȚINE.

aniná, anin, vb. tranz., refl. – A (se) agăța, a (se) prinde, a (se) apuca. – Cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză (Russu); lat. *anninare „a legăna” (< ad + *ninna „leagăn”) (Pușcariu, DMA).

ANINA 1. Munții Aninei, masiv muntos calcaros în M-ții Banatului, între văile Carașului la N și Nerei la S. Forme carstice specifice: lapiezuri, doline, uvale, chei, izbucuri, peșteri etc. Alt. max.: 1.160 m (vf. Leordiș). Zăcăminte de huilă. La poalele lor se află orașele Anina și Oravița. 2. Oraș în jud. Caraș-Severin; 11.703 loc. (1991). Expl. de huilă argile refractare și șisturi bituminoase. Termocentrală (990 MW); cocserie; fabrică de mobilă și cherestea; întreprinderi de panificație. Centru turistic. Declarat oraș în 1952.

ANIN sau ANINA (DH) gr. Áνίνας 1. Anina (Syn); b., olt. (Sd VI 472); Aninu, mold., fiul lui Dămăcuș (G Bog.) Cf. și subst. anin; Aninoiu, olt. (RI VI 262). 2. Cu afer.: Ninu, dobr. (RI XI 208); Flori (Ard II 94); Ninea pren. (Meșt Gr); afereza vădește originea calendaristică a formelor de la § 1; cf. și Nin.

anină, anine s. f. prostituată