anch io sono pittore definitie

14 definiții pentru anch io sono pittore

EU, pron. pers. 1, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.; Psih.) Nucleu al personalității; (la Freud) instanța conștientă a psihicului care echilibrează forțele cărora le este supus individul; totalitatea impulsurilor instinctive și a relațiilor cu lumea exterioară. [Pr.: (I) ieu. – (I) Dat. mie, îmi, mi; acuz. mine, mă, m-. – Var.: (pop., I) io pron. pers. 1 sg.] – (I) Lat. ego, mihi, me, (II) calc după fr. [le] moi, germ. [das] Ich.
EU1 pron. pers. 1 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) N-a omorît-o, strigă păstorașul, că nu l-am lăsat eu. SADOVEANU, V. F. 27. Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt. CREANGĂ, P. 79. Eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii. EMINESCU, O. I 88. Te-oi duce eu, Sinziană, eu care venisem să ucid zmeul. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ (Marchează o opoziție) Citesc eu în loc să citești tu. ▭ Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire) Las’ că ți-oi da eu ție! ▭ Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Stam eu și mă chiteam în capul meu că șerpe cu pene nu poate să fie. id. ib. 53. ◊ (În formulele de introducere din actele oficiale, urmat de o apoziție) Eu, X, declar... ◊ (Regional, în poezia populară, folosit în locul acuzativului) Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 2. (La dativ, în forma mie, îmi, mi, -mi, mi-) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. SADOVEANU, V. F. 17. Mie Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Mă miram ce-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. ◊ 4 (Cu funcțiune atributivă indicînd posesia) Îmi simt inima ca un mic cheag. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. «Ce-mi face Radu?» el întreabă. COȘBUC, P. I 100. Îmi recitesc pagina din urmă. VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ (Cu valoare de dativ al interesului) Îmi alcătuisem un trai cu totul artistic. ALECSANDRI, O. P. 16. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul dativ) Mi-aș putea aduce aminte de una din acele întîmplări, cu dihănii cum n-au mai fost altele. SADOVEANU, V. F. 19. Sărut mina mătușii, luîndu-mi ziua bună, ca un băiet de treabă. CREANGĂ, A. 48. ♦ (Cu valoare de dativ etic) Așa... slugă vicleană ce-mi ești? CREANGĂ, P. 233. Aici mi-ai fost? id. ib. 24. Ei se sfătuiră... Ca să mi-l omoare. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ (Uneori întărit prin pers. 2) Ce credeți că mi-ți văzu, boieri d-voastră? ISPIRESCU, L. 191. Mi-au lunecat ciubotele și am căzut în Ozana cît mi ți-i băietUL! CREANGĂ, A. 23. O dată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și o ține bine. id. P. 177. 3. (La acuzativ, în forma mine, mă, -mă, m-) Oamenii mă-nvinuiesc Că sînt tînăr și iubesc. COȘBUC, P. I 76. Acum însă m-ai mîncat tu. ISPIRESCU, L. 5. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma mine) Pe mine nu mă mai ajungi tu aici, în vîrf. SADOVEANU, V. F. 27. Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine! COȘBUC, P. I 126. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. ◊ (În glumă, în expr.) Eu și cu mine = eu în persoană, chiar eu. Ce văd?... Cuconu Grigori Bîrzoi!... [Bîrzoi:] Eu și cu mine, cucoană dragă! ALECSANDRI, T. I 164. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă construită cu pronumele-obiect în cazul acuzativ) Mă strînsesem ghem și vorbeam eu singur în gînd cu mine și cu dînsul. SADOVEANU, V. F. 27. Mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dînsa iar în tei. CREANGĂ, A. 54. Mă trezii într-un pustiu fără margini. ALECSANDRI, O. P. 15. 4. (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Eu unul nu știu, declară colonelul categoric. BRĂESCU, V. A. 32. Mie unuia nu-mi trebuie. CREANGĂ, P. 186. – Pronunțat: ieu. - Forme gramaticale: dat. mie, mi, îmi, -mi, mi-; acuz. mine, mă, -mă, m-. – Variantă: (popular) io (TEODORESCU, P. P. 270) pron. pers.
IO pron. pers. v. eu.
io – Formulă care precedă, în documentele și înscrisurile oficiale, numele domnitorilor Țării Românești, și apoi ai Moldovei. Ngr. ἴω, cf. sl. io, în documentele muntenești (sec. XIV). Originea sa nu este precizată cu claritate; se pare că este vorba de o abreviere de la ’Iωάννης. În rom. trebuie să se fi confundat cu io, pronunțare vulgară a lui eu, pron. pers. de pers. I sing. Fără circulație reală.
Io m. V. Ioan: Io Alexandru Voevod.
Io f. Mit. fiica lui Inachus, pe care Jupiter o schimbă în juncă.
Ioan sau Ion (scurtat Io) m. numele inițial în titulatura Domnilor români: Ion Mateiu-Voevod și Domn a toată Țara Ungro-Vlahiei. [Acest nume ar veni dela Ioan I sau Ioanițiu, primul împărat al Ungro-Vlahilor].
ĭo și ĭúo adv. (lat. úbi, pop. *ŭbi, „unde” de unde vine și it. ove, unde). Vechĭ. Unde. – În Trans. și ĭu.
Io, fiica lui Inachus, regele din Argos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri apoi de gelozia Herei, a metamorfozat-o într-o vacă. Bănuitoare, Hera îi cere însă soțului ei să-i dăruiască ei frumosul animal și Zeus, neavînd încotro, se supune. De acum începe pentru nefericita Io un șir întreg de suferințe. Hera îl pune pe Argus, înspăimîntătorul monstru cu o sută de capete, s-o păzească. La porunca lui Zeus insă Hermes îl ucide pe Argus (v. și Argus 1). Atunci Hera poruncește unui tăun uriaș s-o chinuiască. Înnebunită, Io cutreieră lumea gonind cu desperare [!] ca să scape de împunsăturile lui: ea străbate Grecia, traversează marea (care de atunci se numește Marea Ionică), apoi Bosforul, cutreieră Asia și ajunge, în sfîrșit, în Aegyptus, unde aduce pe lume un copil, pe Epaphus, fructul dragostei ei cu Zeus. În cele din urmă Io își recapătă înfățișarea omenească și domnește alături de fiul ei peste Aegyptus. Printre urmașii săi, și ai dinastiei pe care a întemeiat-o acolo, se numărau și danaidele. După moarte Io a fost transformată într-o constelație.
Phoronis, denumire purtată de Io, sora lui Phoroneus.
IO, particulă derivată din Ioan, care avea semnificația de „cel ales de Dumnezeu pentru a domni”. Făcea parte din titulatura domnilor Țării Românești și ai Moldovei (până în 1821). A fost folosită în sec. 13 și 14 de diplomatica bizantină, bulgară și sârbă.
IO 1. (În mitologia greacă) Fiica lui Inachos, regele Argosului. Îndrăgostindu-se de ea, Zeus a prefăcut-o într-o junincă spre a o feri de gelozia soției sale, Hera. Aceasta, bănuitoare, a pus-o sub paza lui Argus, uriașul cu o sută de ochi. Eliberată de Hermes, I. este urmărită și înțepată de un tăun trimis de Hera; ca să poată scăpa, a fugit, străbătând întreaga Grecie, și, ajungând în Egipt, și-a reluat chipul omenesc, fiind adorată ca zeiță. 2. Satelit al planetei Iupiter; 3.650 km diametru. Descoperit de Galilei în 1610.
IO- „otravă, otrăvire”. ◊ gr. ios „venin, otravă” > fr. io-, germ. id., it. id. > rom. io-. □ ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi otrăvit.
IO pron. pers. 1 sg. v. eu (I.) 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] [DEX ’98]

anch io sono pittore dex