analogie definitie

16 definiții pentru analogie

analogíe2 sf vz analoghie
analogie1 sf [At: MAIORESCU, L., 157-158 / Pl: ~ii / E: fr analogie, cf dubletul analoghie] 1 Raport. 2 Asemănare (parțială) între două sau mai multe lucruri, împrejurări, situații, fapte, idei etc. 3 Potrivire (cu privire la mărimea, forma, compoziția etc.) a două lucruri etc., de altfel, deosebite. 4 (Log; îs) Raționament prin ~ Inferență probabilă care, din asemănarea a două obiecte în unele privințe, conchide asemănarea lor și în alte privințe. 5 (Lin) Fenomen[1] care constă în modificarea formei sau a sensului unui cuvânt sub influența unei alte forme a aceluiași cuvânt (sau sub influența unui alt cuvânt). corectată
ANALOGÍE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, obiecte, situații, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care constă în modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvânt sub influența alteia dintre formele sale sau sub influența altui cuvânt. – Din fr. analogie, lat. analogia.
ANALOGÍE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care constă în modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvânt sub influența alteia dintre formele sale sau sub influența altui cuvânt. – Din fr. analogie, lat. analogia.
ANALOGÍE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ (Gram.) Asemănare parțială (de formă sau de conținut) a două elemente de limbă, care determină schimbarea unuia dintre elemente sub influența celuilalt; schimbarea produsă. – Fr. analogie (lat. lit. analogia).
analogíe s. f., art. analogía, g.-d. art. analogíei; pl. analogíi, art. analogíile
analogíe s. f., art. analogía, g.-d. art. analogíei; pl. analogíi, art. analogíile
ANALOGÍE s. v. potrivire.
ANALOGÍE s.f. Asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc., considerate din anumite puncte de vedere. ♦ Asemănare parțială în ceea ce privește forma sau conținutul a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt; schimbarea produsă. [Gen. -iei, var. (înv.) analoghie s.f. / < analogie, cf. lat., gr. analogia – raport].
ANALOGÍE s. f. 1. corespondență, asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc. 2. metodă de studiu al unui sistem bazată pe analogia (1) dintre acesta și un alt sistem cunoscut. 3. (biol.) asemănare relativă a două organe (de animale) analoage. 4. (jur.) metodă de soluționare a unui caz neprevăzut de lege, dar asemănător. 5. asemănare parțială de formă, sau de conținut a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt. (< fr. analogie, lat. analogia)
ANALOGÍE ~i f. Similitudine între două sau mai multe situații, fenomene, noțiuni, obiecte; asemănare. Prin ~. [G.-D. analogiei] /<lat. analogia, fr. analogie
analogie f. raport, asemănare între mai multe lucruri diferite.
*analogíe f. (vgr. analogía, d. aná, ĭar, și lógos, cuvînt. V. logie). Raport, relațiune, asemănare: limba românească are multă analogie cu latina. Pin analogie, după raporturile dintre lucrurĭ: a judeca pin analogie.
ANALOGIE s. afinitate, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine, (înv. și reg.) semuială, (reg.) semeniș, (înv.) potroz, semănare, semănătură, semuire. (Se poate stabili o ~ între aceste două elemente.)
ANALOGÍE s. f. (< fr. analogie, cf. lat., gr. analogia „raport”, „legătură”): asemănare parțială (de formă sau de conținut) a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt. Astfel, forma veche românească de perfect simplu feciu a fost înlocuită, prin a. cu alte forme (ca bătui), de forma făcui; imperfectul verbelor a da și a sta este neregulat, deoarece s-a format prin a. cu perfectul, introducându-se o silabă de reduplicare: după modelul perfectului dădui, stătui s-a ajuns la formele de imperfect dădeam, stăteam, în loc de dam, stam; substantivul mănușă e pronunțat, în unele graiuri ale limbii române, mânușă, datorită a. cu substantivul mână etc. În mod obișnuit, se spune despre a. că: 1. repară stricăciunile cauzate de fonetică: lat. sg. aqua > rom. sg. apă; lat. pl. aquae ar fi trebuit să dea rom. pl. *ace, dar a. a restabilit consoana p, unificând astfel paradigma cuvântului prin forma impusă ape; forma de persoana I singular a perfectului simplu, (eu) puș(u) s-a transformat, prin a. cu formele de persoana a II-a și a III-a singular puseși, puse și cu cele ale verbului a lăsa – lăsai, lăsași, lăsă în pusei; 2. distruge coeziunea unui tip lingvistic: prin a. cu (el) cântă – (ei) cântă s-a ajuns regional la (el) doarme – (ei) doarme, în loc de (ei) dorm. Orice a. are de fapt un punct de plecare fals, deoarece modifică o situație tradițională, normală, care corespunde ca evoluție așteptărilor noastre față de originalul (etimonul) latin. În morfologia limbii române aproape toate formele noi apar numai prin false a., fără însă ca acestea să explice cauzele transformărilor.
analogíe, analogii s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ Metodă teologică potrivit căreia cunoașterea lui Dumnezeu se exprimă prin comparații și metafore. – Din fr. analogie, lat. analogia (< gr. analoghia).

analogie dex

Intrare: analogie
analogie substantiv feminin