amuțit definitie

2 intrări

22 definiții pentru amuțit

amuțí1 vt [At: DA / Pzi: ~țesc / E: amuța css] A asmuța.
amuțí2 v [At: PSALT. SCH. 121/15 / Pzi: ~țesc și (înv) amut / E: lat* am-mutire cf muți] 1-2 vir A(-și) pierde graiul. 3 vi (Fig) A rămâne ca mut. 4 vtrf (Îe) A ~ pe cineva (de gură) A face pe cineva (prin vrajă sau argumente hotărâtoare) să-și piardă graiul sau să tacă din gură.
amuțít1 sn [At: DA / Pl: ~uri / E: amuți2] 1 Amuțire2 (1). 2 (Fig) Tăcere.
amuțít2, ~ă a [At: EMINESCU, N. 5 / Pl: ~iți, ~e / E: amuți2] 1 Devenit mut. 2 Mut (pentru scurt timp). 3 (Pop; îe) ~ de gură Lipsit (prin vrăji) de facultatea de a vorbi.
amuțít4, ~ă a [At: MDA ms / ~iți, ~e / E:# amuți1] Asmuțit2.
amuțít3 sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: amuți1] 1-6 Asmuțire (1-6).
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, incit făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muțí (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.
AMUȚÍT, -Ă, amuțiți, -te, adj. Care a devenit mut, care a pierdut facultatea de a vorbi. ◊ Fig. Ca mut, fără glas. Cînd a sunat clopotul, ne-am strîns minele, amuțiți de durere. VLAHUȚĂ, N. 174. Vulturii ce stau amuțiți pe crestele seci ți sure ale stîncelor nalte învățau de la el țipetul cel plîns al jalei. EMINESCU, N. 5.
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. ~ [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).
AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muțí vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).
AMUȚÍT, -Ă, amuțíți, -te, adj. Care a devenit mut; fig. tăcut, liniștit. – V. amuți.
amuțí (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 să amuțeáscă
amuțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțésc, imperf. 3 sg. amuțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțeáscă
AMUȚÍ vb. 1. v. muți. 2. v. înceta.
A amuți ≠ a se auzi
amuțí (-țésc, -ít), vb. – A deveni mut. – Mr. amuțăscu. Lat. *ammutῑre (Pușcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. – Der. amuțeală, s. f. (amuțire).
A AMUȚÍ ~ésc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /<lat. ammutire
amuțì v. 1. a (se) face mut;. 2. a rămânea mut (de sfială sau sperietură); 3. fig. în curând satul în vale amuțește EM. [Lat. *ADMUTESCERE].
amuțésc v. intr. (lat. ad, la, și mutesco. V. muțesc. Muțesc, devin mut: a amuțit de frică. Nu maĭ ripostez, tac: tunurile dușmanuluĭ aŭ amuțit. V. tr. Fac mut: frica l-a amuțit.
AMUȚI vb. 1. (MED.) a muți. 2. a dispărea, a înceta, a se liniști, a muți, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

amuțit dex

Intrare: amuți
amuți verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: amuțit
amuțit adjectiv