amor definitie

3 intrări

26 definiții pentru amor

amór [At: GORJAN, H. II, 159 / V: (Mol; înv) -iu, (îvp) -mar, (im) -oare / A și: (înv) amor / Pl: ~uri sn, (rar) -i sm / E: lat amor] 1 sn (Înv) Iubire adâncă (pentru Dumnezeu, pentru natură etc.). 2 sn (Îs) Amor-propriu Sentiment de prețuire pentru propria persoană, provenind din aprecierea (uneori exagerată) a propriilor calități. 3 sn (Îas) Ambiție. 4 sn Iubire (pasionată) între persoane de sex opus Si: dragoste. 5 smn (D. ambele sexe) Obiect al iubirii Si: (pop) drag, drăguț, amant, ibovnic. 6 sm (Mit) Zeul amorului, Eros. 7 sn (Bot) Arbust din familia Plumbaginaceelor, cu flori de culoare albastră, originar din Africa de Sud, care înflorește în mai-septembrie (Plumbago copensis) Si: Floarea amorului, amoraș (4).
AMÓR, amoruri, s. n. Iubire, dragoste. ◊ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) pentru propria persoană, sentiment al demnității provenit din conștiința propriei valori a cuiva. ♦ (Concr.) Iubit2 (2). – Din lat. amor, it. amore.
AMÓR, amoruri, s. n. Iubire, dragoste. ◊ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) pentru propria persoană, sentiment al demnității provenit din conștiința propriei valori a cuiva. ♦ (Concr.) Iubit2 (2). – Din lat. amor, it. amore.
AMÓR, amoruri, s. n. 1. Dragoste între persoane de sex diferit; iubire. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 185. Și-n toată natura, cuprinsă de dor Plutea o șoptire de dulce amor!... ALECSANDRI, F. I 126. ◊ (Personificat) Scrie-o carte cu dreptate La puicuța-n ceea parte; Scrie-mi-o tu, dorule, Du-mi-o tu, amorule. ȘEZ. V 12. ♦ Persoană iubită; iubit. Soția profesorului meu de franceză era... primul meu amor secret, cu totul nevinovat. SADOVEANU, N. F. 176. 2. (Livresc) Afecțiune, atașament. O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți cînd vine în țeară asprul ger!... ALECSANDRI, F. A. 110. ♦ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) a propriilor sale calități, îmbinată cu susceptibilitate față de părerea altora despre sine. Se cuvenea să găsesc o soluție pentru a-mi împăca profesorii și amorul propriu. SADOVEANU, N. F. 134.
AMÓR, amoruri, s. n. ~ 2. (Livresc) Atașament, afecțiune. – It. amore. (lat. lit. amor)
AMÓR, amoruri, s. n. Iubire, dragoste. ♦ (Concr.) Iubit. 2 (Livresc) Atașament, afecțiune. ◊ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) a propriilor sale calități, îmbinată cu susceptibilitatea față de părerea altora despre sine. – It. amore (lat. lit. amor).
amór s. n., pl. amóruri
amór-própriu [priu pron. prĭu] s. n., art. amórul-própriu (dar: amorul său propriu), g.-d. art. amórului-própriu
amór s. n., pl. amóruri
amór-própriu s. n. [-priu pron. -prĭu], art. amórul-própriu, g.-d. art. amórului-própriu
AMÓR s. 1. v. iubire. 2. v. iubit.
Amor ≠ ură
AMÓR s.n. 1. (Liv.) Iubire, dragoste. ♦ (Concr.) Iubit. 2. (Liv.) Atașament, afecțiune. ◊ Amor propriu = prețuire a propriilor calități; mândrie. [Pl. -ruri. / < lat. amor, cf. it. amore].
AMÓR s. n. iubire, dragoste. ♦ ~ propriu = atașament de prețuire exagerată a propriilor calități. (< lat. amor)
amór (amóruri), s. n. – Iubire. Lat. amor (fr. amour, it. amore), introdus de poezia lirică, la sfîrșitul sec. XVIII. – Der. amorez (var. amurez), s. m., care aparține terminologiei teatrale (fr. amoureuse › amoreză, de la care s-a format m.), astăzi intrat și în limbajul pop. (în teatru se spune încă prim amorez); amoreză (var. amure(a)ză), s. f. (iubită, țiitoare); amoreza, vb. (a se îndrăgosti); amoros, adj. (plin de iubire); înamora, vb. (a se îndrăgosti).
AMÓR ~uri n. Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire; dragoste. ◊ ~ propriu prețuire exagerată a propriilor calități; mândrie. /<lat. amor, it. amore
amor n. sentiment de vie afecțiune: dragoste, iubire; amor propriu, iubire exagerată de sine însuș.
Amor n. Mit. zeul iubirii, fiul Venerii.
*amór n., pl. urĭ (lat. ámor, amóris). Dragoste, ĭubire (între sexe). Amor de patrie, patriotizm; amor propriŭ, amor de sine. S. m. Zeu ĭubiriĭ la Romanĭ.
AMOR s. 1. dragoste, iubire, (înv. și reg.) iboste, (înv.) libov. (~ lui pentru ea.) 2. (concr.) dragoste, iubire, iubit, (Olt.) iub. (Tu ești ~ meu.)
Amor (sau Cupido), zeul dragostei, la romani. Era fiul zeiței Venus cu Mercur (Iupiter sau Mars). Era înfățișat ca un copil frumos, purtînd un arc și o tolbă plină cu săgeți. Corespundea în mitologia greacă zeului Eros (v. și Eros).
Cupido, cunoscut și sub numele de Amor, era, în mitologia romană, zeul dragostei. Era fiul lui Venus. Tatăl său se credea că ar fi fost Iupiter, Mars sau Mercurius (v. și Eros).
AMOR v. Cupidon.
CUPIDON sau AMOR (în mitologia romană), zeul iubirii, fiul lui Iupiter și al lui Venus sau, după altă versiune, al lui Marte și Venus. Înzestrat cu puterea de a inspira iubirea în sufletele oamenilor și ale zeilor, cu ajutorul săgeților trimise cu arcul de care nu se desparte. Corespondentul lui Eros în mitologia greacă.
Amor v. Eros.
de amorul artei expr. 1. de plăcere. 2. pe gratis, fără bani, de pomană.

amor dex

Intrare: amor
amor substantiv neutru
Intrare: Amor
Amor
Intrare: amor-propriu
amor-propriu substantiv neutru (numai) singular