ambitus definitie

12 definiții pentru ambitus

ámbitus sn [At: DEX2 / E: fr ambitus] Întindere a unei melodii, de la sunetul cel mai grav până la cel mai înalt.
ÁMBITUS s. n. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav până la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.
ÁMBITUS s. n. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav până la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.
ÁMBITUS s. n. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav până la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.
ámbitus s. n.
ámbitus s. n., ámbitusuri
ÁMBITUS s. (MUZ.) diapazon, întindere, registru.
ÁMBITUS s.n. Limitele extreme ale înălțimii sunetelor unei lucrări vocale sau instrumentale; întinderea unei voci sau a unui instrument. [Pl. -suri. / < germ. Ambitus, cf. lat. ambitus].
ÁMBITUS s. n. 1. întindere a unei voci, a unui instrument, de la sunetul cel mai grav până la cel mai acut; diapazon (2). 2. (p. ext.) evantai, gamă (a posibilităților). (< germ. Ambitus, lat. ambitus)
AMBITUS s. (MUZ.) diapazon, întindere, registru.
ámbitus s.1. (muz.) Întinderea unui glas de la sunetul cel mai grav până la cel mai înalt ◊ „[...] un glas care-și etalează generos profunzimea în registrul grav, căldura și minunatul timbru baritonal pe tot ambitusul până la sonoritatea, amplitudinea, forța registrului înalt.” Sc. 30 VI 83 p. 4. ♦ 2. (Prin extensie) Evantai, gamă (a posibilităților) ◊ „[...] în primul rând, concertul a demonstrat largul ambitus al posibilităților pe care le are jazul românesc [...]” Sc. 17 IV 80 p. 4 (din fr. ambitus; cf. lat. ambitus, germ. Ambitus; DEX, DN3)
ambitus (cuv. lat. „circuit, înconjur”) 1. Întindere a unei melodii*, voci (1) sau instrument* de la sunetul cel mai grav până la sunetul cel mai acut. Sin.: diapazon (4); întindere. V. registru. 2. Referitor la modurile (1, 3) medievale, a. indică starea autentică sau plagală a unui mod.

ambitus dex

Intrare: ambitus
ambitus substantiv neutru