AMĂRÎ́, amărăsc,
vb. IV.
1. Refl. A căpăta gust amar, a deveni, a se face amar. Smîntina s-a amărît. ◊
Intranz. (Rar) Ce-a fost verde-a veștejit, Ce-a fost dulce-a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit! ALECSANDRI, P. P. 336. ◊
Tranz. Frunza de pelin amărăște vinul.
2. Tranz. Fig. A produce amărăciune în sufletul cuiva, a întrista, a îndurera. Dorule, m-ai amărît! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 137. ◊ (Cu privire la viață, la trai, la zile) Un frate al meu și un fiu al său fac tot ce trebuie ca să-mi amărască viața. SADOVEANU, N. F. 33. Pentru ce să-i amărăști [mamei] Și zilele puține? Că n-are-n lume bun și drag Decît pe mine. COȘBUC, P. I 75. Dulce maică, dragi surori... Ștergeți voi lacrimile, Nu v-amărîți zilele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. ◊
Absol. Fig. Gura îndulcește, gura amărăște. ◊
Refl. De ce te căiești, băiețele, și te amărăști? ISPIRESCU, L. 313. Coasa-n cui a ruginit Și eu, maică, n-am venit; Tare ti-i fi amărît! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197. ♦
Refl. A duce o viață amară, plină de suferințe. Sînteți sănătoasă? – Iacă, mă amărăsc și eu pe aici, pe lîngă casă. SLAVICI, la TDRG.
AMĂRÎ, amărăsc,
vb. IV.
Refl. și
tranz. 1. A căpăta sau a face să capete gust amar.
2. A (se) întrista, a (se) supăra, a (se) îndurera. –
Lat. *amarire.