alegație sf [At: ODOBESCU, S. II, 279 / P: ~ți-e / Pl: ~ii / V: ~iune (pl: -ni) / E: fr allégation] 1 (Jur) Invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmații sau pentru a justifica ceva. 2 Afirmație. 3 Motiv. 4 Scuză.
ALEGÁȚIE, alegații, s. f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmații făcute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (înv.) alegațiúne s. f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.
ALEGÁȚIE, alegații, s. f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmații făcute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegațiúne s. f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.
ALEGÁȚIE, alegații, s. f. Invocare a unei teorii sau păreri ca dovadă sau scuză, spre a întări afirmațiile făcute. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) alegațiúne (ODOBESCU, S. II 279) s. f.
ALEGÁȚIE, alegații, s. f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii sau păreri ca dovadă sau scuză spre întărirea unei afirmații făcute. [Var.: (înv.) alegațiúne s. f.] – Fr. allégation (lat. lit. allegatio, -onis).
ALEGÁȚIE s.f. (Jur.) Invocare a unei păreri, a unei idei etc. pentru a justifica ceva sau pentru a întări o afirmație. [Gen. -iei, var. alegațiune s.f. / cf. fr. allégation, lat. allegatio].