albiúță sf [At: CREANGĂ, A. 20 / V: (reg) ăl- P: -bi-u- / E: albie1 + -uță] 1-2 (Șhp) Albie1 (1) (cam) mică Si: albioară (1-2).

ALBIÚȚĂ, albiuțe, s. f. Diminutiv al lui albie; albioară. [Pr.: -bi-u-] – Albie + suf. -uță.

ALBIÚȚĂ, albiuțe, s. f. Diminutiv al lui albie; albioară. [Pr.: -bi-u-] – Albie + suf. -uță.

ALBIÚȚĂ, albiuțe, s. f. Diminutiv al lui albie (1); albioară. Pe soră-ta Măriuca, de grăbiți ce-am fost, o uitasem acasă pe prispă, în albiuță. CREANGĂ, O. A. 43. – Pronunțat: -bi-u-.

ALBIÚȚĂ, albiuțe, s. f. Diminutiv al lui albie.

albiúță (-bi-u-) s. f., g.-d. art. albiúței; pl. albiúțe

albiúță s. f. (sil. -bi-u-), g.-d. art. albiúței, pl. albiúțe

ALBIÚȚĂ s. v. albioară.

ALBIUȚĂ s. albioară, copăiță, covățică, (pop.) covățea. (~ de frămîntat aluatul.)