albeață sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 203/8 / V: (reg) ~bață / Pl: ~ețe / E: alb + -eață] 1 Albeală (2). 2 (Med) Leucom. 3 (Med; imp) Cataractă. 4 (Fig) Orbire. 5 (Îe) A avea ~ A nu percepe bine lucrurile. 6 (Fig; îae) A judeca greșit. 7 (Reg) Sclerotică. 8 (Bot; reg) Cerențel (Geum urbanum). 9 (Bot; reg) Punga-babei (Pulicaria dysenterica).

albéț, -eáță [At: LB / Pl: ~i, ~e / E: alb + -eț] (Reg) 1 a Albineț. 2 sn Alburn.

ALBEÁȚĂ s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă; (rar) albime. 2. Leucom; (impr.) cataractă (2). [Var.: albéțe s. f.] – Alb + suf. -eață.

ALBÉȚ, -EÁȚĂ, albeți, -e, adj., s. n. (Reg.) 1. Adj. Albineț. 2. S. n. Alburn. – Alb + suf. -eț.

ALBÉȚE s. f. v. albeață.

ALBEÁȚĂ s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă; (rar) albime. 2. Leucom; (impr.) cataractă (2). [Var.: albéțe s. f.] – Alb + suf. -eață.

ALBÉȚ, -EÁȚĂ, albeți, -e, adj., s. n. (Reg.) 1. Adj. Albineț. 2. S. n. Alburn. – Alb + suf. -eț.

ALBÉȚE s. f. v. albeață.

ALBEÁȚĂ, (1) albeți, s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă. Avea dinți sănătoși, de o albeață strălucitoare. DUMITRIU, N. 257. Fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din cînd în cînd străbate, abia văzut, un fel de rumeneală. SLAVICI, O. II 23. Albeața iepelor – zicea el – îi slujea de fînar noaptea, la drum. CREANGĂ, P. 106. ♦ Fig. Lumină. Albeți neprihănite curgeau din cer. MACEDONSKI, O. I 80. 2. Pată albă, opacă, formată pe cornee; leucom, (impropriu) cataractă. Ochiul cu albeață îi lăcrima. PAS. L. I 7. – Variantă; (1) albéțe (PANN, P. V. II 129) s. f.

ALBÉȚ1, albețe, s. n. (Popular) Alburn.

ALBÉȚ1, -EÁȚĂ, albeți, -e, adj. Albineț.

ALBÉȚE s. f. v. albeață.

ALBEÁȚĂ s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă. 2. Pată albă formată pe cornee; leucom; (impr.) cataractă. [Var.: (1) albéțe s. f.] – Din alb2 + suf. -eață.

ALBÉȚ2, -EÁȚĂ, albeți, -e, adj. (Reg.) Albineț2. – Din alb2 + suf. -eț.

ALBÉȚ1, albețe, s. n. (Reg.) Alburn. – Din alb2 + suf. -eț.

ALBÉȚE s. f. v. albeață.

albeáță s. f., g.-d. art. albéții

albéț1 (reg.) adj. m., pl. albéți; f. albeáță, pl. albéțe

albéț2 (reg.) s. n., pl. albéțe

albeáță s. f., g.-d. art. albéții; (lumină) pl. albéți

albéț adj. m., pl. albéți; f. sg. albeáță, pl. albéțe

albéț s. n., pl. albéțe

ALBEÁȚĂ s. 1. (rar) albiciune, albime. (~ unui obiect.) 2. v. leucom. 3. v. cataractă.

ALBÉȚ s. v. alburn.

ALBEÁȚĂ f. 1) Culoare albă. ~a zăpezii. 2) Stare patologică constând în apariția pe cornela ochiului a unor pete albe; leucom. [G.-D. albeții; Sil. -bea-] /alb + suf. ~eață

albeață f. 1. însușirea lucrurilor albe; 2. pată albă ca o perdea care împiedică lumina ochiului (la om și la animale domestice). [Lat. ALBITIES].

albeț n. partea cea albă a lemnului dintre inima și scoarța unui arbore.

albeáță f., pl. ețĭ (d. alb). Calitatea de a fi alb: albeața zăpeziĭ. Pată albă care se formează une-orĭ pe lumina ochĭuluĭ și împedecă vederea.

ALBEAȚĂ s. 1. (rar) albiciune, albime. (~ unui obiect.) 2. (MED.) leucom, (prin Transilv. și Ban.) preveșteală. 3. (MED.) cataractă, (pop.) perdea, apă-albă, (Mold. și Transilv.) pohoială.

albeț s. v. ALBURN.

albeáță, s.f. – (med. vet.) Boală care apare la oi sau la animalele mari, fie în urma unei lovituri, fie a unei afecțiuni. Pentru tratare se pisează zahăr sau sare care, printr-o țeavă, se suflă în ochi (Memoria, 2004: 1072). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu sensul de „cataractă” (DRT, 2010). – Din lat. *albitia, -am (CDDA); din alb (< lat. albus) + suf. -eață.

albeáță, s.f. – (med. vet.) Boală care apare la oi sau la animalele mari, fie în urma unei lovituri, fie a unei afecțiuni. Pentru tratare se pisează zahăr sau sare care, printr-o țeavă, se suflă în ochi (Memoria 2004: 1072). – Din alb + -eață.

albeață s. f. sg. (intl.) 1. lenjerie de pat 2. argint; argintărie

albeț, albeți s. m. monedă de o sută de lei