aga definitie

5 intrări

35 definiții pentru aga

agá sf vz agă
ágă sm [At: URECHE, ap. LET. I, 105/14 / V: aga (pl -le) / Pl: agi / E: tc aga] (Înv) 1 Titlu dat comandantului din armata otomană. 2 Titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. 3-4 Persoană care avea titlul de agă (1-2). 5 (Îrg) Om nepoliticos.
baș-aga sm [At: E. VĂCĂRESCU, ap. ȘIO / Pl: baș-agale / E: tc bașaga] (Tcî) 1-3 (Persoană cu) rangul de (întâiul eununc al haremului sultanului). 4-6 (Îppl) (Persoană cu) rangul de (primul căpitan comandant al unui detașament de turci).
beșli aga sm vz beșleagă
câzlár-agá sm [At: LET. I, 277/7 / E: tc kyzlar-agasi] Șef al eunucilor (care păzeau un harem).
ciohodár-agá sm vz ciohodar
delí-agá sm [At: MUSTE, ap. ȘIO II2, 45 / Pl: ~le / E: tc deli-aga] (Tcî) Delibașă.
AGÁ s. f. v. agă.
ÁGĂ, agi, s. m. (Înv.) 1. Ofițer (comandant) din armata otomană. 2. Titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. 3. Persoană care avea titlul de agă (1, 2). [Var.: agá (pl. agale) s. f.] – Din tc. ağa.
BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. m. Comandant al unui detașament din armata otomană. – Din tc. bașağa.[1]
AGÁ s. f. v. agă.
ÁGĂ, agi, s. m. (Înv.) 1. Ofițer (comandant) din armata otomană. 2. Titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. 3. Persoană care avea titlul de agă (1, 2). [Var.: agá, agale s. f.] – Din tc. ağa.
BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. m. Comandant al unui detașament din armata otomană. – Din tc. bașağa.
ÁGĂ s. f. v. agă.
ÁGĂ, agi, s. m. (Învechit și arhaizant) 1. Ofițer din vechea armată otomană înainte de secolul al XIX-lea; ofițer inferior (începînd de la 1826, o dată cu reorganizarea armatei otomane). Noul mare vizir adună îndată la divan pe toți vizirii... precum și pe agii ianicerilor și ai bulucilor. BĂLCESCU, O. II 66. Turcii-n casă nemerea, Maică-sa așa vorbea: Poftiți, agă, de ședeți. BIBICESCU, P. P. 264. 2. (În secolul al XIX-lea) Șef al agiei, avînd atribuțiile prefectului de poliție de mai tîrziu. Scrie tu... ordinul de arestuire și exil, și dă hîrtia în mina agăi. ALECSANDRI, T. 1413. – Variantă: (1) agá, agale (ODOBESCU, S. I 436, BĂLCESCU, O. II 48), s. f.
BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. n. (Învechit și popular; rar la pl.) Ofițer în armata otomană. Da-n caic cine era? Era căpitan-pașa, Baș-agaua turcilor. ALECSANDRI, P. P. 124.
AGÁ s. f. v. agă.
ÁGĂ, agi s. m. (Înv.) 1. Ofițer din armata otomană. 2. Șef al agiei, având atribuțiile prefectului de poliție de mai târziu. [Var.: agá, agale, s. f.] – Tc. aga.
BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. m. (Înv. și pop.) Ofițer în armata otomană. – Tc. baș-aga.
ÁGA s. f., pl. ÁGA
agá (înv.) s. f., art. agáua, g.-d. art. agálei; pl. agále, art. agálele
ágă s. m., art. ága, g.-d. art. ágăi; pl. agi
baș-agá s. f., art. baș-agáua, g.-d. art. baș-agálei; pl. baș-agále, art. baș-agálele
caimacám-agá (cai-) s. m., art. caimacám-agáua, g.-d. art. caimacám-agálei; pl. caimacám-agále; art. caimacám-agálele[1]
ágă s. m. /agá s. f., art. ága/agáua, g.-d. art. ágăi/agálei; pl. agi/agále
baș-agá s. f., pl. baș-agále
ágă (-ále), s. n.1. Ofițer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofițer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliției, inspector al piețelor urbane și, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie și tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Șeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost agá, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a cărui formă este falsă) și agă. Der. agesc, adj. (polițienesc); agie, s. f. (poliție; birou al unui agă); agoaie, s. f. (soție de agă); agiesc, adj. (polițienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, și considerat greșit nume propriu (Șeineanu, II, 11; Bogaci).
ÁGĂ agi m. înv. 1) Ofițer din armata otomană. 2) Dregător domnesc care avea în funcție siguranța publică. [G.-D. agăi; Var. aga] /<turc. aga
AGA s. f. v. agă.
AGĂ s. m. (Mold., ȚR) Ofițer sau comandant turc. A: Pre acești doi i-au făcut acel agă ce venise cu mazilie lui Mihai-Vodă, anume Iosuf-Aga. caimacami de au păzit scaunul. NCL II, 288. Au sosit la Țuțora Enicer-Aga cu enicerii. PSEUDO-COSTIN, 13r; cf. N.COSTIN; NCL II, 289, 297. B: Era și un capigi-bașa împărătesc, anume Ahmet-Aga, care mai nainte cu trebi venis[ă] la domn și alți bogaț[i] agi. R. GRECEANU. ♦ Comandant de infanterie român. A: Tocmit-au și boieriile mari în sfat... Aga, ispravnic pre dărăbani și pre tîrg pre Iași giudeț. URECHE. Au fost într-aceaea dată și aga birariul în curte, purcegător cu birul țărîi. PSEUDO-COSTIN, 12r; cf. GHEORGACHI. B: Și puse domn în locul lui pre Răzvan, carele era agă la Aaron-Vodă. LET. ȚR, 41r. Variante: -Aga s. f. (R. GRECEANU; NCL II, 288; PSEUDO-COSTIN, 13r). Etimologie tc. ağa.
agà m. (pl. agale) ofițer sau comandant turc; agaua ienicerilor (titlu familiar cântecelor populare). [Turc. AGA, căpetenie].
àgă m. (pl. agi) 1. odinioară generalul dorobanților și al întregei infanterii, dregătorie înființată în Moldova de Alexandru cel Bun; 2. boierie pământeană întrodusă de Turci și însărcinată cu privigherea siguranței publice: poftim d-ta întâi, arhon Agă... AL.; 3. (în timpul din urmă) prefect de poliție: scrie tu ordinul de arestuire și dă hârtia în mâna agăi AL. [Formă românizată din agà].
căzlar-aga (căzlar-agasi) m. mai marele peste eunucii Saraiului; ca rang, venia după vizir și muftiu: dorințele lui căzlaf-agasi fost-au ele vreodată neîmplinite? FIL. [Turc. KYZLAR AGASY].
agá f., pl. agale, gen. al agaleĭ, și agă m., pl. agĭ, gen. al agăĭ saŭ agiĭ saŭ al luĭ aga (turc. ar. pers. agha, la Turcĭ, în vechime „domn, om cult”, iar azĭ „mic funcționar, aprod”), Vechĭ. Odinioară, comandantu general al infanteriiĭ în rezidența domnuluĭ și tot-odată și șefu polițiiĭ, care avea ca ajutor pe căpitanu de dorobanțĭ (dregătorie înființată în Moldova de Alexandru cel Bun). Un boier de prima clasă. Maĭ în coace (la începutu sec. 19), prefect de poliție.
ÁGA ipoc. comun celor șapte nume, rezultat din scurtarea lor: Agapet, Agapie, Agapion, Agatha, Agathon, Agathope, Agav; el apare din sec. XIV, cînd nu era cunoscut tc. „aga”. 1. Aga Ban, 1400 și 1415 (Ț. -Rom. 79, 105); Barbul, fiul lui Agă din Agești, proprietar în sat (16 B II 341); Agești s. (17 B IV 216); Aga megieș (17 B IV 19); Aga din Soc, 1696 (AO XVII 311); – fam. buc. (M. Put. 131); Agale sătean (17 B II 78) cf. și adv. agale. 2. Agoiu t. (Sur Y). 3. Agut P., mold. act.; Aguș (G. Dem. 611); Agușiță (Păsc).

aga dex

Intrare: agă
agă
aga substantiv feminin
Intrare: baș-aga
baș-aga substantiv feminin admite vocativul
aga substantiv feminin
baș 3 pref.
Intrare: AGA
AGA
Intrare: Aga
Aga
Intrare: aga
aga