Dicționare ale limbii române

2 intrări

23 definiții pentru afront

afrónt sn [At: NEGRUZZI, S. III, 463 / Pl: ~uri / E: fr affront] Ofensă adusă cuiva în public Si: insultă, jignire, ultragiu.
afronta vt [At: DEX2 / V: -run- / Pzi: ~ront / E: fr affronter] 1 (Rar) A înfrunta. 2 (Med) A apropia, prin operație, marginile unei plăgi pentru o bună cicatrizare.
afrunta vt vz afronta
AFRÓNT, afronturi, s. n. Insultă, jignire, ofensă adusă cuiva în public. – Din fr. affront.
AFRONTÁ, afrontez, vb. I. Tranz. A înfrunta. [Prez. ind. și: afrónt. – Var.: afruntá vb. I] – Din fr. affronter (după înfrunta).
AFRUNTÁ, vb. I v. afronta.
AFRÓNT, afronturi, s. n. Insultă în public, jignire. Mizerabilul! să se-ntinză pînă-ntr-atîta ca să-mi facă un afront! CARAGIALE, O. I 56. Lui Mogorogea nu-i ieșea de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. CREANGĂ, A. 107.
AFRUNTÁ, afrúnt, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A înfrunta. Acela ce nu știe o jertfă ca s-afrunte E mic de suflet. MACEDONSKI, O. II 36.
AFRÓNT, afronturi, s. n. Insultă în public; jignire – Fr. affront.
AFRUNTÁ, afrúnt, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A înfrunta. – Fr. affronter (după înfrunta).
afrónt (a-front) s. n., pl. afrónturi
afrontá (a ~) (a-fron-) vb., ind. prez. 3 afronteáză
afrónt s. n. (sil. -front), pl. afrónturi
afrontá/afruntá vb. (sil. -fron- /-frun-), ind. prez. 1 sg. afrónt/afrúnt, 3 sg. și pl. afróntă/afrúntă
AFRÓNT s. v. jignire.
AFRÓNT s.n. Insultă în public; jignire, ultragiu; dezonoare. [Pl. -turi. / < fr. affront].
AFRONTÁ vb. I tr. 1. A înfrunta. 2. (Med.) A apropia prin operație buzele unei plăgi pentru o bună cicatrizare. [< fr. affronter].
AFRÓNT s. n. insultă, jignire adusă cuiva în public. (< fr. affront, it. affronto)
AFRONTÁ vb. tr. 1. a se opune cu curaj; a înfrunta, a brava, a sfida. 2. a apropia prin operație buzele unei plăgi. (< fr. affronter)
AFRÓNT ~uri n. Insultă adusă cuiva în public; ofensă. A suferi un ~. [Sil. a-front] /<fr. affront
afront n. faptă sau vorbă de ocară (aruncată în față), insultă publică.
*afrónt n., pl. urĭ (fr. affront). Injurie; rușine: a suferi, a primi un afront de la cineva, a face cuĭva un afront. – Curat rom. înfruntare.
AFRONT s. injurie, insultă, jignire, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

afront definitie

afront dex

Intrare: afront
afront substantiv neutru
  • silabisire: -front
Intrare: afronta
afronta 2 1 -t tranzitiv conjugarea I grupa I verb
  • silabisire: a-fron-ta
afrunta conjugarea I grupa I verb tranzitiv
afronta 1 1 -tez tranzitiv conjugarea a II-a grupa I verb
  • silabisire: a-fron-ta