acordul general pentru tarife și comerț definitie

24 definiții pentru acordul general pentru tarife și comerț

acórd sn [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 70 / Pl: ~uri / E: fr accord, it accordo] 1 înțelegere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice. 2 (îe) A fi (sau a cădea, a se găsi) de ~ A se învoi la ceva. 3 (Îlav) De comun ~ într-o perfectă înțelegere. 4 (Îs) Plată în ~ Retribuire a muncii în raport cu rezultatele obținute. 5 (Grm) Concordanță în gen, număr, caz sau persoană la cuvinte legate între ele prin raporturi sintactice. 6 (Muz) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete de înălțimi diferite care formează o armonie.
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. ◊ Acord-cadru = înțelegere între parteneri sociali, care servește ca model înțelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanță, potrivire (în păreri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) Plată (sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. (Gram.) Concordanță (în persoană, număr, gen sau caz) a formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
AĆORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoire, consimțămînt mutual la ceva. Nu există problemă litigioasă care să nu poată fi rezolvată pe cale pașnică, prin acordul părților interesate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2634. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva), a fi de părere să..., a aproba. A fi de acord (cu cineva) sau a se alia în acord eu cineva = a fi de aceeași părere cu cineva. În înfăptuirea politicii sale de pace, Uniunea Sovietică se află în deplin acord cu celelalte state democratice, iubitoare de pace. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 22. A cădea de acord = a ajunge sau a fi ajuns la o înțelegere deplină, la un punct de vedere comuni De acord! = bine! așa să fie! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie. 2. Convenție, de obicei cu caracter internațional, care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. Prin strîngerea de relații prietenești și încheierea de tratate de amiciție și asistență mutuală, prin acordurile economice între R.P.R. și vecinii ei; în frunte cu Uniunea Sovietică, politica noastră externă a dus la consolidarea situației internaționale a Republicii Populare Romîne. REZ. HOT. 115. 3. (Mai ales în loc. adj. și adv. în acord) Sistem de remunerare în care plata se stabilește prin înțelegere, pe unitatea de produs realizat (piesă sau operație), ceea ce duce la mărirea producției. Munca în acord constituie expresia justă a sistemului de repartiție după cantitate și calitate. ◊ Prin sistemul salarizării în acord este stimulată puternic creșterea productivității muncii. ◊ Acord progresiv = plata muncii în acord, în proporție crescîndă, în raport cu depășirea normei. ◊ Sumă dată sau primită ca plată pentru unitatea de produs realizat. Acordurile se plătesc la sfîrșitul lunii. 4. (Gram.) Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. Acordul predicatului cu subiectul. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formînd o armonie. Buruiană dădea din scripcă cîteva acorduri ușoare. HOGAȘ, DR. II 106. ◊ Fig. Subt degetele tale... Clavirul cînd răsună... Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase. ALEXANDRESCU, M. 127.
ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, consimțământ la ceva. ♦ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). A cădea de acord = a ajunge la o înțelegere deplină (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. Convenție (internațională) care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. 3. (În expr.) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare) în raport cu cantitatea de produs realizat. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată în acord. 4. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Fr. accord.
acórd s. n., pl. acórduri
acórd-cádru (-ca-dru) s. n., art. acórdul-cádru (dar: acordul acesta cadru); pl. acórduri-cádru
acórd s. n., pl. acórduri
ACÓRD s. 1. v. înțelegere. 2. înțelegere, învoială, vorbă. (Așa ne-a fost ~ul?) 3. (JUR.) consens, înțelegere, (înv.) soglăsuire. 4. v. concordanță. 5. v. armonie. 6. v. încuviințare. 7. (FIZ.) sintonie. 8. (MUZ.) armonie, consonanță, unisonanță.
Acord ≠ dezacord, disensiune, divergență, litigiu
ACÓRD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat într-o înțelegere; învoire, înțelegere. 2. Tratat, convenție între state, care reglementează domenii determinate ale colaborării internaționale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixată pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă nemijlocit mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. Raport între două sau mai multe cuvinte ale căror forme trebuie să concorde potrivit genului, numărului, cazului, conjugării etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse în același timp. ♦ Disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale și înlănțuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].
ACÓRD s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. ♦ a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate. 2. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații. 3. formă de retribuție a muncii prestate. ♦ ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice. 5. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1). 6. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale. (< fr. accord, it. accordo)
acórd (acórduri), s. n. – Înțelegere, învoială. < Fr. accord. – Der. (din fr.) acorda, vb. (a da, a oferi); acordabil, adj. (care poate fi acordat); acordeon, s. n. (armonică, instrument muzical); acordeonist, s. m. (persoană care cîntă la acordeon); acordar, s. m. (acordor); acordor, s. m. (persoană care se ocupă cu acordarea unor instrumente muzicale).
ACÓRD ~uri n. 1) Înțelegere între două sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi și îndatoriri. ~ internațional. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimțământ; înțelegere. ◊ De comun ~ în înțelegere deplină. A fi (sau a cădea) de ~ a se învoi cu...; a accepta. De ~! mă învoiesc! bine! Muncă în ~ muncă normată, remunerată în raport cu rezultatele obținute. 3) Concordanță de număr, gen, caz și persoană între cuvintele care se află în anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfectă a mai multor sunete muzicale (cel puțin trei), produse în același timp; armonie. 5) Garnitură de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo
acord n. 1. consimțire, învoială; de acord, ne-am înțeles; 2. Gram. relațiune între mai multe vorbe: acordul articolului cu substantivul său; 3. Muz. împreunarea mai multor sunete auzite deodată și formând armonie; 4. fig. pl. sunete melodioase, versuri (mai cu seamă lirice): duios era și gingaș acordul îngeresc AL.
*acórd n., pl. urĭ (fr. accord). Conformitate de sentimente, învoĭală, înțelegere: a fi de acord cu cineva. Armonie: acord între gest și cuvinte. Gram. Raport al cuvintelor, concordanță. Muz. Unirea armonică a maĭ multor sunete: acord perfect.
ACORD s. 1. aranjament, combinație, contract, convenție, înțelegere, învoială, învoire, legămînt, pact, tranzacție, (înv. și pop.) legătură, (pop.) tîrg, tocmeală, tocmire, (prin Munt.) prinsoare (înv.) așezămînt, cuvînt, simfonie, sulf, șart, (arg.) șustă. (Conform ~.) 2. înțelegere, învoială, vorbă. (Așa ne-a fost ~?) 3. (JUR.) consens, înțelegere, (înv.) soglăsuire. 4. concordanță, conformitate, corespondență, potriveală, potrivire, (livr.) consonanță. (Există un ~ deplin între elementele ansamblului.) 5. armonie, împăciuire, înțelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 6. aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, încuviințare, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.) 7. (FIZ.) sintonie. 8. (MUZ.) armonie, consonanță, unisonanță.
acórd-cádru s. n. Înțelegere la nivel general, care servește drept cadru pentru convorbiri ulterioare ◊ „Avem cu România un acord-cadru pentru colaborarea științifică și tehnică.” Sc. 7 IX 66 p. 6. ◊ „Acorduri-cadru de cooperare” Sc. 9 XII 73 p. 3. ◊ „Acord-cadru între socialiștii și comuniștii spanioli” Sc. 6 IV 79 p. 4 (din acord + cadru; cf. fr. accord-cadre; DMN 1950)
acórd s.n. 1. În limbile cu flexiune, manifestare a relațiilor sintactice de dependență, constând în impunerea de către termenul regent subordonatului său a obligației de a repeta integral sau parțial informația gramaticală a regentului. 2. Acordul substitutelor cu antecedentul constă în repetarea de către substitut a informației de gen.
acórd s.n. 1. În limbile cu flexiune, manifestare a relațiilor sintactice de dependență, constând în impunerea de către termenul regent subordonatului său a obligației de a repeta integral sau parțial informația gramaticală a regentului. 2. Acordul substitutelor cu antecedentul constă în repetarea de către substitut a informației de gen.
acord (it. accordo; fr. accord; germ. Akkord), structură sonoră alcătuită prin asocierea a trei sau mai multe sunete de înălțimi diferite care se emit simultan. În armonia (III, 1) clasică, a. este explicat pe baza principiului rezonanței naturale (armonicelor* superioare) a corpurilor sonore, formându-se prin suprapunerea de sunete la distanță de terță*. A. poate fi alcătuit din 3, 4, 5, 6, 7... sunete. Nota de la baza a. se numește fundamentală*. prima notă suprapusă peste fundamentală se numește terța a., a doua, cvinta, a., a treia, septima a., ș.a.m.d. Denumirea a. se dă în funcție de intervalele* pe care le formează fundamentala cu celelalte note componente. A. de trei sunete (sin.: trison; echiv. lat. trias harmonica; germ. Dreiklang) este a. de bază al armoniei clasice și prototipul formării celorlalte a. în didactica armoniei (III, 2). Aceasta poate fi: a. major sau perfect (format din terță mare + terță mică sau, pornind de la fundamentală, din terță mare și cvintă perfectă), a. minor (terță mică + terță mare sau terță mică și cvintă perfectă; dualismul* și polarismul* consideră a. minor ca o imagine inversă a a. major), a. micșorat (terță mică, cvintă micșorată), a. mărit (terță mare, cvintă mărită). A. de patru sunete se numește a. de septimă; a. de cinci sunete se numește a. de nonă; a. de șase sunete se numește a. de undecimă* etc. Toate a. care au nota fundamentală la bază (suprapunere de terțe) se află în stare directă. Nota fundamentală poate fi răsturnată la octavă* rămânând terța la bază; se obține astfel a. în răsturnarea întâia. Prin răsturnarea, în continuare, a terței, bază rămânând cvinta; se obține a. în răsturnarea a doua. După materialul sonor din care sunt alcătuite, a. pot fi diatonice* sau cromatice*. De asemenea, după senzația auditivă de „înțelegere” sau „neînțelegere” pe care o produc, a. pot fi consonante* sau disonante*. Evoluția armoniei a dus la crearea unor noi a. care nu mai sunt bazate pe principiul suprapunererii de terțe, ci prin suprapuneri de cvarte*, cvinte sau chiar secunde*, septime sau none. Armonia modernă cunoaște noi a. ce se nasc din îmbogățirea cu scări* muzicale (v. gamă, mod) diferite de cele tradiționale. A. mistic, denumirea acordului de cvarte, construit pe imaginea seriei armonicelor* superioare, ce generează și așa-numita gamă acustică (ex. 3), acord propriu muzicii lui Skriabin.
ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ȘI COMERȚ (în engl.: General Agreement on Tariffs and Trade – G.A.T.T.), organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Geneva, creată în 1947 (își începe activitatea în 1948), în scopul dezvoltării comerțului mondial prin reducerea taxelor vamale, acordarea reciprocă a clauzei națiunii celei mai favorizate. Interzicerea restricțiilor cantitative la import și acordarea de concesii comerciale fără reciprocitate țărilor în curs de dezvoltare. Face parte din sistemul O.N.U. G.A.T.T., are 104 membri cu drepturi depline (1991), printre care și România (din 1971) și relații speciale cu încă 31 de state.
SCHENGEN, Acordurile de la ~, convenție încheiată la Schengen (Luxembourg) în 1985 de către Franța, Germania, Belgia, Luxembourg, Olanda, privind libera circulație a persoanelor în „spațiul S.” și o politică comună față de alte state privind vizele de intrare, fișiere informatizate și controlul la graniță. În 1990, a aderat Italia în 1992, Portugalia, Spania, Grecia; în 1995, Austria; în 1996, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia. În 2001, Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Elveția.
ACORD (CONGRUENȚĂ) s. n. (cf. fr. accord, it. accordo): formă de exprimare a unui raport sintactic, în care termenul nr. 1 (regent sau reprezentând pu netul de plecare în comunicare) impune termenului nr. 2 (subordonat sau reprezentând punctul de sosire în comunicare) categoriile gramaticale morfologice pe care le au în comun (genul, numărul, cazul sau persoana). Constatăm a.: între o unitate sintactică și una morfologică (acordul atributului adjectival, numeral sau verbal prin participiu și al elementului predicativ suplimentar exprimat prin adjectiv sau prin participiu – cu substantivul sau cu pronumele determinat: băiat silitor, elevă silitoare, acest băiat, fata aceasta, doi elevi, două teme, rândul al doilea, banca a doua, omul lovit, mingea lovită, „Maria vine veselă”, „O văd tristă”); între două unități morfologice (a. articolului cu substantivul însoțit: teiul, salcia, un stejar, o răchită, copil al pădurilor, carte a Oltului, oameni ai junglei, terase ale Ialomiței, omul cel bun, fata cea harnică, soldații cei viteji, livezile cele roditoare); între două unități sintactice (a. predicatului cu subiectul: „Oamenii muncesc”, „Cerul este albastru”). ◊ ~ după înțeles: a. în care modificarea formei predicatului e determinată de sensul și nu de forma gramaticală a subiectului cu care intră în relație sintactică, așa cum se întâmplă în exemplele „O mulțime au venit imediat după noi”, „O parte se ascunseseră în pădure” (predicatele sunt la plural datorită faptului că formele de singular o mulțime și o parte exprimă „o pluralitate de ființe”). ◊ ~ prin atracție: a. greșit, în care modificarea formei predicatului e determinată de raportarea lui la un plural subordonat subiectului și mai apropiat de predicat, la unul dintre elementele componente ale subiectului multiplu impus mai mult atenției vorbitorului sau mai apropiat de predicat sau de numele predicativ, ca în exemplele „Un stol de vrăbii s-au abătut din zbor peste lanurile de grâu” (în loc de „Un stol... s-a abătut”); „A fost odată un împărat și o împărăteasă” (în loc de „Au fost odată un împărat și o împărăteasă”): „Racul, broasca și știuca a dus un sac cu grâu în lac” (în loc de „Racul, broasca și știuca au dus...”); „Cinci mii de lei este o sumă importantă” (în loc de „Cinci mii de lei sunt o sumă...”).

acordul general pentru tarife și comerț dex