ACOPERĂMẤNT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (în special) acoperiș. [Var.: acoperemấnt s. n.] – Acoperi + suf. -ământ (după coperământ).
ACOPERĂMÎ́NT, acoperăminte, s. n. Ceea ce servește la acoperit; (în special) acoperiș. Acoperămîntul frunzișoarelor, încă neîmplinit, lăsa să străbată în jos – ca într-o cernere neregulată – mii de raze. MIHALE, O, 482. Frumos voinic a venit, sub acoperămîntul astei case. POPESCU, B. I 60. (În forma acoperemînt) Dar nu mai tăceți măi? că ia acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperemîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 259, Casa era c-un acoperemînt țuguit, păreții erau de piatră mică, ca ceea cu care se pietruiesc fîntînile. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Se odihniră și dormiră sub acoperămîntul cerului. ISPIRESCU, L. 162. – Variantă: acoperemînt s. n.
acoperămấnt, acoperăminte s. n. 1. Ceea ce servește la acoperit; spec. acoperiș. ♦ Acoperământul Maicii Domnului = sărbătoare creștină la 1 octombrie, în amintirea arătării Sfintei Fecioare, în zilele împăratului Leon cel Înțelept, în bis. Vlahernelor din Constantinopol, unde se păstra veșmântul, omoforul și o parte a brâului Maicii Domnului. 2. (la pl.) Acoperămintele sfintelor vase = a) două bucăți mici de pânză pătrate, făcute din aceeași materie ca felonul, cu care se acoperă la proscomidie cinstitele daruri (discul și potirul) și care simbolizează scutecele de la nașterea lui Hristos sau giulgiurile de la înmormântarea Lui; acoperămintele mici; procovețe; b) bucată de pânză ceva mai mare cu care se acoperă ambele vase; sfântul aer. – Din acoperi + suf. -ământ.