aclamație sf [At: CADE / V: (înv) ~țiune / Pl: ~ii[1] / E: fr acclamation, lat acclamatio] (Mpl) 1-3 Strigăt de aprobare, simpatie sau entuziasm. corectată

aclamațiúne sf v aclamație

ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Urale, aplauze prin care o mulțime își manifestă entuziasmul sau aprobarea pentru cineva sau ceva; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobării sau a entuziasmului față de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovație, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.

ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. (Mai ales la pl.) Exclamație arătînd aprobarea și entuziasmul unui grup de persoane pentru cineva; aprobare prin exclamații a unei propuneri într-o adunare; ovații. Delegații au fost primiți cu aclamații. – Pronunțat: -ți-e.

ACLAMÁȚIE, aclamații, s. f. Manifestare a aprobării sau a entuziasmului, prin urale sau aplauze; ovație. – Fr. acclamation (lat. lit. acclamatio, -onis).

aclamáție (a-cla-, -ți-e) s. f., art. aclamáția (-ți-a), g.-d. art. aclamáției; pl. aclamáții, art. aclamáțiile (-ți-i-)

aclamáție s. f. (sil. -cla-, -ți-e), art. aclamáția (sil. -ți-a), g.-d. art. aclamáției; pl. aclamáții, art. aclamáțiile (sil. -ți-i-)

ACLAMÁȚII s. pl. osanale (pl.), ovații (pl.), urale (pl.), (rar) vivat.

Aclamație ≠ huiduială

ACLAMÁȚIE s.f. Exclamație de aprobare entuziastă față de cineva sau de ceva; ovație. [Gen. -iei. Var. aclamațiune s.f. / cf. fr. acclamation, it. acclamazione, lat. acclamatio].

ACLAMÁȚIE s. f. manifestare de simpatie, de aprobare entuziastă, a unei mulțimi; ovații. (< fr. acclamation, lat. acclamatio)

ACLAMÁȚIE ~i f. Manifestare publică entuziastă a admirației însoțită de strigăte de aprobare; ovație. [G.-D. aclamației; Sil. a-cla-ma-ți-e] /<fr. acclamation, lat. acclamatio, ~onis

aclamați(un)e f. 1. fapta de a aclama; 2. strigăt de entuziasm; prin aclamațiune, unanim și fără a vota.

*aclamațiúne f. (lat. ac-clamátio, -ónis). Acțiunea de a aclama, strigăt de aprobare unánimă. Mod de a vota fără scrutin în adunărĭ: lege votată pin aclamațiunĭ. – Și -áție și -áre.

ACLAMAȚII s. pl. osanale (pl.), ovații (pl.), urale (pl.), (rar) vivat. (Mulțimea îl întîmpină cu ~.)

aclamație (lat. acclamatio și adclamatio; gr. ἐπιφώνησις, προσφώνησις; fr. și engl. acclamation; it. acclamazione; germ. Akklamation; sl. aklamacija), strigăt de bucurie, de entuziasm, de felicitare adresat de mulțime zeității, împăratului sau unor înalți demnitari, cunoscut la vechii evrei și la romani. ♦ Pătrunsă în cultul creștin de la evrei, a. apare ca intervenție a credincioșilor în timpul slujbei (Și duhului tău, Amin etc.). ♦ La Bizanț, a. își păstrează sensul roman originar („în această limbă a trecutului [latina] aclamă armata pe împărat, căruia plebea din Constantinopol îi strigă totuși într-o grecească de stradă urarea să întru la mulți ani πολλὰ ἔτη” – N. Iorga), pentru a se cânta apoi în timpul ceremoniilor la curte, în cinstea împăratului, dar și a membrilor familiei sale. O dată cu creșterea autorității patriarhului, se disting două categorii de a.: alături de πολυχρόνιον (polychronion) sau πολυχρόνισμα (polychronisma) adresat împăratului și familiei imperiale se impune și εὐφήμησις (euphemesis) adresat patriarhului, altor ierarhi. A. reprezintă singura muzică laică transmisă de Bizanț în notație (IV) neumatică. ♦ A. a trecut și în practica bis. române; întâlnindu-se în acel ἄξιόν ὲστιν (axion estin, „vrednic este”), cântat în perioada medievală la încoronarea domnilor și care se cânta până astăzi la hirotonie, la tedeum (2). (Mulți ani trăiască), și când participă un ierarh la slujba bisericească (Pre stăpânul... ) ♦ Din punct de vedere stilistic muzical, există a. de tip melismatic* (intonate numai în prezența inalților demnitari laici și bisericești) și a. de tipul ecfonisului* (cântate atunci când acești demnitari sunt doar pomeniți în timpul slujbei).