abitație sf [At: HAMANGIU, C. C. 141 / Pl: -ii / V: (înv) ~iune / E: fr (droit d') habitation) (Jur) Drept de folosință a unei case de locuit aflate în proprietatea altcuiva.

abitațiune sf vz abitație

ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d’]habitation.

ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d’]habitation.

ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Dreptul de a locui într-o casă.

abitáție s.f. (jur.) Dezmembrare a dreptului de proprietate asupra unei case, care conferă titularului dreptul de a o folosi și a încasa chiria, fără posibilitatea de a o înstrăina. • g.-d. -iei. și habitáție, (înv.) abitațiune s.f. / <fr. habitation, lat. habitatĭo, -onis „locuință”.

abitațiúne s.f. v. abitație.

abitáție (-ți-e) s. f., art. abitáția (-ți-a), g.-d. abitáții, art. abitáției

abitáție s. f. (sil. -ți-e), art. abitáția (sil. -ți-a), g.-d. abitáții, art. abitáției

habitáție s. f., pl. habitáții

ABITÁȚIE s.f. Dreptul de a locui într-o casă proprietate a altuia. [Var. habitație s.f. / cf. fr. habitation, lat. habitatio].

HABITÁȚIE s.f. v. abitație.

abitáție s. f. drept de folosință a unei case, proprietate a altcuiva. (< fr. habitation, lat. habitatio)

ABITÁȚIE f. jur. Dreptul de a locui într-o casă care aparține altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis

HABITÁȚIE ~i f. Drept de a locui într-o casă care aparține altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis