abiogeneză sf [At: DEX2 / P: -bio- / E: fr abiogenèse] Concepție după care originea materiei vii trebuie căutată în materia fără viață.

ABIOGENÉZĂ s. f. Concepție după care originea materiei vii trebuie căutată în materia fără viață. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.

ABIOGENÉZĂ s. f. Concepție după care originea materiei vii trebuie căutată în materia fără viață. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.

abiogenéză s.f. (biol.) Teorie care susține că viața este originară din materia anorganică și care a condus la concepția generației spontane (sec. 17), existentă și în prezent, cu argumente mai elaborate. • sil. -bi-o-. /<fr. abiogenèse; cf. gr. άβιος <ά- „fără”, βίος „viață”, γένεσις „naștere”.

abiogenéză (-bi-o-) s. f., g.-d. art. abiogenézei

abiogenéză s. f. (sil. -bi-o-), g.-d. art. abiogenézei

ABIOGENÉZĂ s.f. Teorie care explică nașterea vieții din materia anorganică. [Pron. -bi-o-. / < fr. abiogenèse, cf. gr. a – fără, bios – viață, logos – studiu].

ABIOGENÉZĂ s. f. Concepție materialist naivă care explică nașterea vieții din materia anorganică. (din fr. abiogenèse)

ABIOGENÉZĂ f. Teorie conform căreia materia organică a apărut din materia anorganică. [Sil. -bi-o-] /<fr. abiogenése

ABIOGENÉZĂ (< fr. {i}) s. f. Producerea materiei vii din materie nevie, anorganică și organică.

ABIO- „lipsa vieții, stare anorganică”. ◊ gr. abios „fără viață” > fr. abio-, germ. id., engl. id. > rom. abio-. □ ~gen (v. -gen1), adj., rezultat din substanțe minerale sau anorganice; ~geneză (v. -geneză), s. f., concepție materialistă naivă care explică apariția vieții în mod spontan din materie anorganică; sin. abiogenie, arhigeneză, arhigonie; ~genie (v. -genie1) s. f., abiogeneză*; ~logie (v. -logie1), s. f., disciplină care studiază elementele anorganice; ~trofie (v. -trofie), s. f., proces degenerativ al celulelor vii.