abilitate definitie

2 intrări

21 definiții pentru abilitate

abilitate s/ [At: CADE / E: fr habileté, lat habilitas] Îndemânare.
ABILITÁTE, abilități, s. f. (La sg.) Îndemânare, iscusință, pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Deprinderi, obiceiuri, șmecherii, șiretlicuri. – Din fr. habilité, lat. habilitas, -atis.
ABILITÁTE, abilități, s. f. (La sg.) Îndemânare, iscusință, pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Șmecherii, șiretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.
ABILITÁTE s. f. Îndemînare, destoinicie, dibăcie, pricepere, iscusință. A jucat [partida de șah] cu multă abilitate și a obținut victoria după 52 de mutări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2586. ◊ (La pl., peiorativ) Tertipuri, șmecherii. Umblă cu abilități avocățești.
ABILITÁTE, abilități, s. f. (La sg.) Îndemânare, iscusință, pricepere. ♦ (La pl.) Șmecherii. – Fr. habilité (lat. lit. habilitas, -atis).
abilitát, -ă adj. Căruia i s-a conferit un grad, o împuternicire oficială. • pl. -ți, -te. /v. abilita.
abilitáte s.f. 1 (Capacitatea de a acționa cu) agerime, pricepere, iscusință, îndemânare, dibăcie. Lucrează cu multă abilitate. ♦ (peior.; la pl.) Șmecherii. Folosește tot felul de abilități avocățești. 2 (psih.) Termen care desemnează substratul constituțional sau dobândit al unor însușiri psihice de mare randament de care dispune cineva. • pl. -ăți. /<fr. habileté, lat. habilĭtas, -atis.
abilitáte s. f., g.-d. art. abilitắții; (deprinderi) pl. abilitắți
abilitát adj. m., pl. abilitáți; f. sg. abilitátă, pl. abilitáte
abilitáte s. f., g.-d. art. abilității; (șmecherii) pl. abilități
ABILITÁTE s. v. îndemânare.
ABILITÁTE s. v. delegație, împuternicire, mandat, procură.
Abilitate ≠ inabilitate, stângăcie
ABILITÁTE s.f. Calitatea de a fi abil; îndemânare, iscusință; pricepere, dibăcie. ♦ (La pl.) Șmecherii. [Cf. fr. habileté, lat. habilitas].
abilitáte s. f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibăcie. 2. (jur.) aptitudine legată de a face ceva. 3. (pl.) șiretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)
abilitáte s.f. Îndemînare, iscusință.
ABILITÁTE ~ăți f. 1) Caracter abil; capacitate de a face totul cu ușurință și iscusință; dibăcie; îndemânare; măiestrie; pricepere. 2) mai ales la pl. Manifestare abilă; lucru sau act făcut cu ingeniozitate și finețe. [G.-D. abilității] /<fr. habilité, lat. habilitas, ~atis
abilitate f. dibăcie, îndemânare.
*abilitáte f. (lat. habilitas, -átis). Calitatea de a fi abil. Jur. Aptitudine legală: abilitate de a moșteni.
ABILITATE s. destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemînare, pricepere, știință, talent, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra o mare ~ în mînuirea...)
Abilitate = Îndemânare, înlesnire, dibăcie, în tehnica execuției, dobândite prin stăruitoare exerciții și experiență în decursul anilor. (A. L. Ivela, Dicționar muzical ilustrat, Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co, București, 1927)

abilitate dex

Intrare: abilitate
abilitate substantiv feminin
Intrare: abilitat
abilitat adjectiv