aține definitie

17 definiții pentru aține

ine [At: ALECSANDRI, P. II, 94 / V: ~a / Pzi:in / E: ml *attenere] 1 vr A fi mereu pe urma cuiva. 2 vr A pândi calea cuiva. 3 vt (Pop; îe) A ~ calea A împiedica trecerea cuiva. 4 vr A sta gata să prindă ceva. 5 vr A se pregăti să facă ceva. 6 vr (Pop; îe) -te! Fii gata! 7 vr (Îae) Fii tare! 8 vr (Înv) A avea pretenție la ceva. 9 vr (D. haiduci; înv) A se pregăti să atace.
ațineá vir vz aține
AȚÍNE, ațin, vb. III. 1. Refl. și tranz. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. Refl. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). [Var.: (pop.) ațineá vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
AȚINEÁ vb. II v. aține.
AȚÍNE, ațín, vb. III. 1. Refl. și tranz. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. Refl. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). [Var.: ațineá vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
AȚINEÁ vb. II. v. aține.[1]
AȚÍNE, ațín, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva (pentru a-l prinde sau ataca). Dragoș s-aținea Și cel zimbru cum venea Ghiaaga-n frunte-i arunca. ALECSANDRI, P. II 94. S-ațin pe-aici Patruzeci și cinci... De haiduci levinți, Duși de la părinți De cînd erau mici, La codru-n potici. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ (întărit prin «la drum», «la potecă» etc.) Se ațineau la drumuri și-i pofteau pe negustori la ei, spre găzduire, unde îi prădați și-i ucideau. PAS, L. I 113. (Fig.) Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici Se ațin pe la potici. ALECSANDRI, P.P. 304. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul», «calea» etc.) Cele din urmă fiare... se înmulțeau și ațineau omului calea în văile apelor nouă. SADOVEANU, N. F. 53. Petre, cu cît îi ațineau drumul oamenii și-l opreau și cu cît Busuioc își înmuia glasul, cu atît se înverșuna și răcnea. REBREANU, R. II 41. Eu stau pe potecă și-ațin frumușel Cărarea la fete-n cîmpie. COȘBUC, P. II 39. Calea mîndrei aținui, O floricică de-i cerui. ALECSANDRI, P. P. 237. ♦ (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. «după») A se ține după cineva, a se lua după cineva; a urmări. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații? EMINESCU, O. I 157. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde un obiect care este gata să scape), a fi cu luare-aminte (pentru a reacționa la timpul potrivit), a băga bine de seamă. întindea brațe din ce în ce mai mari spre puzderia de fulgi, ca și cum s-ar fi aținut să prindă toată zăpada. BASSARABESCU, V. 50. Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă. VLAHUȚĂ, CL. 114. Se luară cu toții după dînsul [după butoi] pe marginea gîrlei, pînă îl dete apa mai la mal. Ursul se aținea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în brațe. ISPIRESCU, L. 345. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul acțiunii) Din cînd în cînd, din tulbureală, scotea la lumină rețeaua, în care se zbăteau peștișorii argintii. Eu mă ațineam cu cofăielul și Jiu prea eram mirat de norocul nostru. SADOVEANU, N. F. 29. Zvîrle mingea-n sus... șl tot el aleargă, de s-aține cu mîinile și-o prinde. ȘEZ. II 62. ◊ Expr. (De obicei urmat de un vocativ, exprimat sau subînțeles, adesea cu sens nehotărît) Aține-te! = fii gata! ține-te bine! Acu-i acu – îl adulmec [pe dușman] – aține-te! TOMA, C. V. 266. Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș-apoi aține-te gură! CREANGĂ, A. 10.- Prez. ind. și: (popular) ațiu. – Variantă: ațineá vb. II.
AȚINEÁ vb. II v. aține.
AȚÍNE, ațín, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pândi trecerea cuiva. ◊ Tranz. Calea mândrei aținui, O floricică de-i cerui (TEODORESCU). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde ceva care încearcă să scape); a băga bine de seamă. Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă (VLAHUȚĂ). ◊ Expr. Aține-te! = fii gata! ține-te bine! [Var.: ațineá vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
AȚINEÁ vb. II. v. aține.
ațíne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ațín, 2 sg. ațíi, 1 pl. ațínem, 2 pl. ațíneți; imperf. 3 sg. ațineá; conj. prez. 3 să ațínă; ger. aținấnd; part. aținút
ațíne vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ațín, 1 pl. ațínem, imperf. 3 sg. ațineá; conj. prez. 3 sg. și pl. ațínă; ger. aținând; part. aținút
ațineá (-n, -nút), vb. – A pîndi (se folosește cu forma pron., sau cu compl. direct calea, drumul, poteca). Lat. *attĕnēre, în loc de attĭnēre (Pușcariu 160; DAR); cf. fr. atenir, sp. atener. Cf. ținea.
A AȚÍNE ațín tranz. (persoane) A opri pentru scurt timp cu un scop premeditat. /<lat. attenere
A SE AȚÍNE mă ațín intranz. 1) A sta în cale. 2) A merge mereu în imediata apropiere (a cuiva sau a ceva); a se ține. 3) A sta gata pentru a prinde ceva. ◊ Aține-te! păzește-te! /<lat. attenere
aține Mold. v. 1. a pândi, a sta la pândă: și te aține la hotare AL.; 2. a se ținea de; tu cu lumea ta de gânduri după ea (lună) să te ații EM. [Lat. ATTINERE].
ațín și ațíŭ, -út, a -eá și a ațíne v. tr. (lat. attinére, pop. attenére. – Se conj. ca țin). Pîndesc: a aținea calea cuĭva. V. refl. Pîndesc, îs atent: aține-te la poartă!

aține dex

Intrare: aține
aține verb grupa a III-a conjugarea a IX-a
aținea verb grupa a II-a conjugarea a VIII-a