corovátică sf vz corovatic

PUCIÓS, -OÁSĂ, pucioși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. (Înv. și pop.) Care miroase urât (a sulf); puturos. 2. S. f. (Pop.) Sulf. ◊ Apă-de-pucioasă = apă (minerală) sulfuroasă. – Lat. *puteosus.

PUCIÓS, -OÁSĂ, pucioși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. (Înv. și pop.) Care miroase urât (a sulf); puturos. ◊ Apă pucioasă = apă (minerală) sulfuroasă. 2. S. f. (Pop.) Sulf. ◊ Apă de pucioasă = apă (minerală) sulfuroasă. – Lat. *puteosus.

PUCIOÁSĂ s. f. sg. Denumirea populară a sulfului. Era un fum și un miros greu de pucioasă și rîșină, de nu puteai sta. ȘEZ. II 161. Floare de pucioasă v. floare. Apă de pucioasă = apă minerală care conține sulf. Vom mai ședea vreo trei săptămîni, ocupați a boteza reumatismele în apă de pucioasă. ALECSANDRI, S. 173.

PUCIÓS, -OÁSĂ, pucioși, -oase, adj. (Regional) Care miroase urît; puturos. într-această pucioasă văpaie. BUDAI-DELEANU, Ț. 218. ◊ Apă pucioasă = apă sulfuroasă. ◊ Compus: lemn-pucios = scoruș. Frunză verde lemn-pucios, Romînul e om vînos, Merge noaptea și pe jos. TEODORESCU, P. p. 479. ♦ (Substantivat) Om leneș, puturos. Taci, mă, puciosule, nu mă învăța tu pe mine. STĂNOIU, C. I. 116.

pucioásă (pop.) s. f., g.-d. art. pucioásei

puciós (înv., pop.) adj. m., pl. pucióși; f. pucioásă, pl. pucioáse

pucioásă s. f., g.-d. art. pucioásei

puciós adj. m., pl. pucióși; f. sg. pucioásă, pl. pucioáse

BURUIANĂ-PUCIOÁSĂ s. v. coriandru, iarbă-puturoasă, puciognă.

CIOARĂ-PUCIOÁSĂ s. v. ceucă, dumbrăveancă, stancă, stăncuță.

LEMN-PUCIÓS s. v. scoruș, sânger.

PUCIOÁSĂ s. v. sulf.

PUCIOÁSE s. pl. v. chibrit.

PUCIÓS adj. v. jegos, mânjit, murdar, negru, nespălat, pătat, răpănos, slinos, soios, sulfuros.

PUCIOÁSĂ f. pop. Metaloid de culoare galbenă, cu miros specific neplăcut, foarte activ din punct de vedere chimic, întrebuințat, mai ales, în tehnică și în medicină; sulf. ◊ Apă (de) ~ apă sulfuroasă. /a puți + suf. ~oasă

PUCIÓS ~oásă (~óși, ~oáse) pop. Care răspândește miros urât; cu miros urât; puturos. /a puți + suf. ~os

Büdös n. sau Puciosul, massiv în Ungaria cu numeroase peșteri, având pereții acoperiți cu pucioasă și prezentând la vârful său (peste 1200 m.) un crater bine conservat (înconjurat de solfatare și mofete): e o scobitură ca o căldare adâncă de peste 300 metri.

Pucioasa f. sat și izvor cu ape sulfuroase în jud. Dâmbovița.

pucioasă f. corp simplu nemetalic, de coloare galbenă, fără savoare, uscat, friabil, ce arde cu o flacără albastră și exală arzând un miros tare și pătrunzător; se întrebuințează la fabricarea chibriturilor, a prafului de pușcă și a vitriolului, iar în medicină în contra paraziților. [Lit. puturoasă: v. puțì].

Puciosu (Muntele) m. V Büdõs.

corovátică și -bátică f., pl. ĭ (rus. korovaĭka, o pasăre [fr. courlis vert], d. koróva, vacă). Mold. O pasăre maĭ mică de cît gaița (cu care e înrudită), verde, cu aripile albastre (corácias gárrula), numită și dumbrăveancă (Mold. nord) și dumbrăvĭoară (Btș.) și cĭoară pucĭoasă. Lumînărică, coada vaciĭ (rus. rut. koroveák), o plantă scrofulariacee (V. lumînărică). Albastriță. – Și corovátic, m.

pucĭós, -oásă adj. (lat. *puteósus, d. putére, a puți, ca puț d. púteus; it. puzzoso). Puturos, puchinos: Jidan pucĭos. Apă pucĭoasă, apă sulfuroasă. Buruĭană pucĭoasă, pucĭoacnă (Trans.). Cĭoară pucĭoasă, dumbrăveancă. Pucĭoasă s. f. (adică peatră pucioasă). Sulf. V. sulf.

cioară-pucioasă s. v. CEUCĂ. DUMBRĂVEANCĂ. STANCĂ. STĂNCUȚĂ.

lemn-pucios s. v. SCORUȘ. SÎNGER.

PUCIOASĂ s. (CHIM.) sulf, (Olt. și Transilv.) țîmpor.

pucioase s. pl. v. CHIBRIT.

pucios adj. v. JEGOS. MÎNJIT. MURDAR. NEGRU. NESPĂLAT. PĂTAT. RĂPĂNOS. SLINOS. SOIOS. SULFUROS.

pucioásă, s.f. – Sulf. – Lat. *puteosus (Scriban, DEX).

PUCIOASA 1. Lac de acumulare construit pe cursul superior al râului Ialomița, intrat în circuitul hidroenergetic și de alimentare cu apă în anul 1974; vol.: 8 mil. m³. 2. Oraș în jud. Dâmbovița, situat în Subcarpații Ialomiței, pe cursul superior al râului Ialomița; 15.624 loc. (2003). Stație de c. f. Nod rutier. Zăcăminte de sulf de origine bacteriană. Expl. de gips. Hidrocentrală (2 MW) dată în folosință în 1979. Întreprinderi textile (fire și țesături din bumbac, din in și cânepă, tricotaje, postavuri, broderii), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea), de mat. de constr. (teracotă, cărămizi, țigle, gips) și alim. (*conserve de legume și fructe, sucuri naturale, panificație). Articole de artizanat (din sticlă). Centru pomicol. Muzeu etnografic și de aeromodele. Stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanentă, cu izvoare de ape minerale sulfuroase, de mare concentrație, sulfatate, clorurate, slab bicarbonate, calcice, sodice, magneziene a căror analiză chimică a fost efectuată pentru prima oară în 1828. Stațiunea este recomandată pentru tratamentul afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice și centrale, dermatologice, metabolice și de nutriție, cardiovasculare etc. Complex sanatorial cu profil reumatologic. Localitatea a luat naștere în jurul anului 1760 prin contopirea, mai întâi a așezării Șerbănești (atestată documentar la 26 sepr. 1538) cu satele Podurile de Jos și Podurile de Sus (menționate documentar în 1641), iar apoi cu satul Zărăfoaia. După 1828 s-a dezvoltat ca localitate balneoclimaterică, adoptând denumirea actuală, datorită existenței apelor minerale sulfuroase, numite popular pucioasă, iar în 1911 capătă statutul de oraș. Bisericile cu dublu hram – Sf. Nicolae și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (ante 1806), Sf. Nicolae și Sf. Gheorghe – Podurile de Jos (1855); clădirea gării feroviare (1894); biserica Sf. Nicolae (1860), în localit. componentă Diaconești.

PUCIOSU, masiv vulcanic de mici dimensiuni (de fapt un con vulcanic bine conservat), situat în SE m-ților Harghita, pe stg. văii Oltului, în zona defileului de la Tușnad, format din andezite și piroclastite. Alt. max.: 1.301 m. În craterul de explozie al conului se află cantonat lacul Sf. Ana, iar la 1 km NE de acesta se extinde tinovul Mohoș sau Lacul cu Mușchi (40 ha), un fost lac, tot de crater, în prezent colmatat. Masivul P. este acoperit de păduri de molid, brad, pin și fag. Cunoscut și sub numele Ciomatu Mare sau Ciumatu Mare. Rezervație naturală complexă (speologică, floristică și faunistică), în cadrul căreia se află cinci peșteri cu atmosferă interioară puternic încărcată cu hidrogen sulfurat și dioxid de carbon. Zonă turistică.

Tilia cordata Mill. (syn. T. parvifolia Ebrh; T. ulmifolia Scop.) « Tei cu frunză mică, Tei pucios ». Specie care înflorește vara. Flori mici, albe-gălbui, dispuse, cca 11, în racem, de obicei pendent, pedunculate. Frunze rotund-cordiforme, pînă la 6 cm lungime, cu vîrf acut, marginea dințată, pețiolate, glabre, pe partea inferioară glauce, cu smocuri de peri maro-închis la întretăierea nervurilor. Arbore, pînă la 30 m înălțime, coroană piramidală, scoarță gri-maro-închis, lujerii și mugurii maro-gălbui. Fruct, capsulă cu pereți moi, ușor comprimabili (puțin costată), de obicei alipit-păroasă.