dârlắu sm [At: CAMILAR, N. II, 36 / Pl: ~ăi / E: dârlă + -ău] 1 Persoană care umblă fără rost. 2 Persoană fără căpătâi.

DÎRLẮU, dîrlăi, s. m. (Regional; depreciativ) Flăcău, tînăr. Vi se duc dîrlăii, voi rămîneți cu mine-n sat. CAMILAR, N. II 404.

DÂRLẮU, dârlăi, s. m. (Reg.; depr.) Flăcău, tânăr.

dîrlắŭ m. V. durlan.

durlán și dârlắu m. (cp. cu tîrlă 2 și cu dîrloĭ, fluĭeru cel mare al cimpoĭuluĭ, adică „lungan”). Est. Fam. Flăcăŭ, hojmălăŭ, tînăr înalt.

DÎRLĂU subst. 1. – pitar (Glos), Dărlău (Isp II¹); – Lupul (17 A V 250; Sur III). 2. Dîrloaia s. 3. Dîrle (Moț).