ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla.

ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. (Reg.) Stâncă foarte ascuțită și înaltă; vârf de munte sau de deal; pisc. – Din magh. szikla.

ȚICLẮU, țiclăuri, s. n. Stîncă ascuțită și înaltă; vîrf de munte sau de deal; pisc. Spuneau bătrînii că în țiclăul de lîngă comuna Tătăruși, demult a fost un balaur. ȘEZ. III 111.

!țiclắu (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclắul; pl. țiclắuri

țiclău s. n. (sil. -clău), art. țiclăul; pl. țiclăuri/țiclăie

ȚICLĂU s. v. creastă, creștet, culme, pisc, scorțar, vârf.

ȚICLẮU ~ri n. reg. Stâncă ascuțită pe vârful unui munte sau deal. /<ung. szikla

țiclắu, țicláie și țiclắuri, s.n. (reg.) 1. vârf de munte sau de deal înalt; pisc. 2. alunecare de teren.

țiclúi, țiclúș, țicmán, țicmắn, țicúi, s.n.; țícmă, s.f. (reg.) vârf ascuțit de deal, de stâncă.

țiclău n. pisc de munte. [Cf. țucluiu].

țiclắŭ n., pl. ăĭe (ung. szikla, stîncă, care e înrudit cu sas. zickle. Cp. și cu Ceahlăŭ, un pisc în Mold., cu Țicăŭ, o mahala pe o rîpă a Ĭașilor, cu țigăŭ, și cu cĭocălăŭ). Nord (Dac. 3, 747). Pisc de munte. Momic, holm mic. – În Trans. țiglăŭ (BSG. 1928, 130 și 136). Și țigmăŭ (Nț.).

țiclău s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PISC. SCORȚAR. VÎRF.