Dicționare ale limbii române

2 intrări

19 definiții pentru țuguiat

ȚUGUIÁ, țúgui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.
ȚUGUIÁT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. – V. țuguia.
ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.
ȚUGUIÁT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. [Pr.: -gu-iat] – V. țuguia.
ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vîrf (în formă de țugui); a se ridica, a se înălța în formă de țugui. Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. ♦ Tranz. A strînge buzele, rotunjindu-le și întinzîndu-le înainte. Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99.
ȚUGUIÁT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. Cuibărite între stînci, casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. (Cu pronunțare regională) «Cetățuia», un schituleț înfipt în vîrful unui deal înalt și țuguiet. VLAHUȚĂ, R. P. 86. Urechile-i țuguiete, cu pămătufuri de peri negri la vîrf, se ridicase drepte. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Fig. Înălțat, cocoțat. Pare că privesc încă acei ochelari țuguieți pe nasul lui uriaș. NEGRUZZI, S. I 8. – Variantă: țuguít, -ă (EMINESCU, N. 51) adj.
ȚUGUÍT, -Ă adj. v. țuguiat.
ȚUGUÍT, -Ă adj. v. țuguiat.
!țuguiá (a ~) vb., ind. prez. 3 țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 să țugúie; ger. țuguínd
țuguiá vb., ind. prez. 1 sg. țuguiéz/țugúi, 3 sg. și pl. țuguiáză/țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țuguiéze/țugúie; ger. țuguínd
țuguiát adj. m., pl. țuguiáți; f. sg. țuguiátă, pl. țuguáte
ȚUGUIÁT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. v. ascuțit.
A ȚUGUIÁ ~iéz tranz. A face să se țuguieze. ~ buzele. [Și țugui] /Din țugui
A SE ȚUGUIÁ pers.3 se țuguiáză intranz. A deveni subțire spre vârf; a se face asemănător cu un țugui. /Din țugui
țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].
țuguiat a. terminat cu un vârf.
2) țugúĭ și -ĭéz, a v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.
țuguĭát, -ă adj. În formă de țuguĭ, ascuțit: om cu capu țuguĭat, un munte țuguĭat. V. stîrminos.
ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. ascuțit, (reg.) vîrfuit. (O culme ~.)

țuguiat dex online | sinonim

țuguiat definitie

Intrare: țuguia
țuguia 1 1 -i conjugarea I grupa I verb
țuguia 2 1 -iez conjugarea a II-a grupa I verb
Intrare: țuguiat
țuguit adjectiv
țuguiat adjectiv