Dicționare ale limbii române

3 intrări

20 definiții pentru țugui

ȚUGÚI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.[1]
ȚUGUIÁ, țúgui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.
ȚUGÚI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.
ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.
ȚUGÚI, țuguie, s. n. Partea cea mai înaltă, de formă conică, a unui deal sau a unei movile; vîrf ascuțit, îndreptat în sus, al unor obiecte (mai ales al căciulii și al acoperișului). După ce-și scutură luleaua de țuguiul semeț al opincii lui de cauciuc, porniră. GALAN, B. I 83. Și-a pus în față, între genunchi, căciula mare cu țuguiul turtit. STANCU, D. 264. I-a întors spatele, intrînd în șandramaua scundă, cu țuguiul acoperișului de șindrilă ca o... glugă veche și mucedă. C. PETRESCU, A. R. 52. Ne arată la stînga, în fund, printre cheliile munților, un țugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. VLAHUȚĂ, R. P. 112.
ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vîrf (în formă de țugui); a se ridica, a se înălța în formă de țugui. Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. ♦ Tranz. A strînge buzele, rotunjindu-le și întinzîndu-le înainte. Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99.
țugúi s. n., pl. țugúie
!țuguiá (a ~) vb., ind. prez. 3 țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 să țugúie; ger. țuguínd
țugúi s. n., pl. țugúie
țuguiá vb., ind. prez. 1 sg. țuguiéz/țugúi, 3 sg. și pl. țuguiáză/țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țuguiéze/țugúie; ger. țuguínd
ȚUGÚI s. țuguitură, (reg.) țuțui. (~ul unui obiect.)
ȚUGÚI ~ie n. 1) Parte conică a unui vârf de deal sau de munte. 2) Vârf ascuțit al unor obiecte. Acoperiș cu ~. /Orig. nec.
A ȚUGUIÁ ~iéz tranz. A face să se țuguieze. ~ buzele. [Și țugui] /Din țugui
A SE ȚUGUIÁ pers.3 se țuguiáză intranz. A deveni subțire spre vârf; a se face asemănător cu un țugui. /Din țugui
țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].
țuguiu (țugluiu) n. 1. pisc de munte; 2. Vârf de stog ascuțit; 3. vârf în genere. [Dintr’un primitiv țuc (cf. țucluiu), înrudit cu cioc].
1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.
2) țugúĭ și -ĭéz, a v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.
ȚUGUI s. țuguitură, (reg.) țuțui. (~ unui obiect.)
ȚUGUI, D. (Drj 30); -u, Ion, 1800 (Costieni, reg. Ploiești), < subst. (vîrf ascuțit)

țugui dex online | sinonim

țugui definitie

Intrare: țugui
țugui substantiv neutru
Intrare: țuguia
țuguia 1 1 -i conjugarea I grupa I verb
țuguia 2 1 -iez conjugarea a II-a grupa I verb
Intrare: Țugui
Țugui