ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „tist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui.

ȚISTUÍ, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „țist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui.

ȚISTUÍ, țistuiesc și țístui, vb. IV. 1. Tranz. A impune cuiva tăcere (folosind exclamațiile «țist», «st» etc.). Jandarmii vorbeau tare... Cei de lîngă rănit îi țistuiră. SADOVEANU, B. 287. ◊ Intranz. Jder se roti cu brațele în jurul lui, țistuind și poruncind tăcere. SADOVEANU, F. J. 161. El avea oroare să deranjeze publicul într-o sală plină cu becurile stinse, cînd toți țistuiesc la scîrțîitul pașilor. C. PETRESCU, O. P. II 216. ♦ A domoli, a potoli. (Cu pronunțare regională) Moș Petrache îl țîstuia încet, încetișor, ca pe un cățel care latră de pomană. POPA, V. 89. 2. Intranz. (Rar, despre gloanțe) A șuiera. A țistuit un roi de gloanțe. C. PETRESCU, Î. II 34.

țistuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 să țistuiáscă

țistuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țistuiésc, imperf. 3 sg. țistuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. țistuiáscă

ȚISTUÍ vb. v. calma, domoli, îmblânzi, îmbuna, împăca, liniști, piui, potoli, șuiera, țiui, vâjâi.

A ȚISTUÍ ~iésc 1. intranz. 1) A impune cuiva tăcere, rostind cuvântul „țist!”. 2) rar (despre gloanțe) A produce un sunet ascuțit și intens, străbătând aerul; a țiui. 2. tranz. A face să se potolească; a domoli; a potoli; a modera; a tempera. /țist + suf. ~ui

țistuì v. a face tăcere. [V. țist!].

țistui vb. v. CALMA. DOMOLI. ÎMBLÎNZI. ÎMBUNA. ÎMPĂCA. LINIȘTI. PIUI. POTOLI. ȘUIERA. ȚIUI. VÎJÎI.