ȚIPÉNIE s. f. (în construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa1 + suf. -enie.

ȚIPÉNIE s. f. (În construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa1 + suf. -enie.

ȚIPÉNIE s. f. (În construcții negative, adesea determinat prin «de om») Ființă omenească, om. Pe toate întinderile nu se vedea țipenie. CAMILAR, N. I 236. Nu se auzea țipenie. C. PETRESCU, S. 215. E tîrziu. Țipenie de om nu se mai vede pe drumul din sat, nici prin curtea boierească. BUJOR, S. 94. Țipenie de om nu le deschidea ușa. CREANGĂ, P. 73. ♦ (Rar, în propoziții afirmative) Om, făptură. Orice țipenie în lume un sfînt are sau o sfîntă; Pe tine, vezi bunăoară, răzășia te frămîntă. HASDEU, R. V. 116.

țipénie (în expr.) (-ni-e) s. f.

țipénie s. f. (sil. -ni-e), g.-d. art. țipéniei

ȚIPÉNIE s. (Transilv.) zăranie. (În pădure nu era ~ de om.)

ȚIPÉNIE f.: (Nici) ~ de om absolut nimeni. /a țipa + suf. ~enie

țipenie f. Mold. ființă: țipenie de om nu cutează să mai treacă CR. [Origină necunoscută].

țipénie f. (d. a țipa, adică „a striga, a vorbi”). Fam. Nu era pe acolo nicĭ țipenie de om, era o absolută pustietate.

ȚIPENIE s. (Transilv.) zăranie. (În pădure nu era ~ de om.)