Dicționare ale limbii române

2 intrări

13 definiții pentru ținută

ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, cu o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei. 3. (Fon.) Poziția pe care o are organul vocal în timpul articulării sunetelor. – V. ține (după fr. tenue).
ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, de o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei. 3. (Fon.) Poziția pe care o are organul vocal în timpul articulării sunetelor. – V. ține (după fr. tenue).
ȚINÚT2, -Ă, ținuți, -te, adj. (Rar) 1. (Despre persoane; determinat prin «bine») Care se ține bine; bine conservat. E o femeie de vreo cincizeci de ani, destul de bine ținută; cam prea dreasă la obraz. CARAGIALE, O. II 252. 2. Obligat (să facă ceva). Nu sînt ținut să fac și reparații. La CADE.
ȚINÚTĂ, ținute, s. f. 1. Atitudine, poziție pe care o dă cineva corpului său. Mergea în pas cu toți cei din jurul lui, avea însă o ținută ciudată: umbla cam într-o parte și puțin cam pe spate. SADOVEANU, O. VIII 41. Tonul, ținuta, mișcările, toate la el sînt de comediant. VLAHUȚĂ, la CADE. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta față de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. Are o ținută rezervată. ▭ Întotdeauna m-a minunat înfățoșarea dureros de ridicolă ce o dă unei ținute grave lipsa cravatei. BART, S. M. 45. 2. Mod de a se prezenta, de a se îmbrăca al unei persoane; p. ext. costum, îmbrăcăminte, uniformă. Lîngă mine stă un cetățean cu ținută îngrijită. SAHIA, U.R.S.S. 92. În cîteva salturi sui scara spre cabină și-și schimbă ținuta. BART, S. M. 102. O notă antiestetică caracteriza toată ființa sa aparentă. Se vedea bine că Mary suferea de ținuta bărbatului ei. D. ZAMFIRESCU, R. 12. ◊ Mare ținută sau ținută de ceremonie = îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare ori de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii. Toți ofițerii, în ținută de ceremonie, mergem în vizită oficială la guvernator. BART, S. M. 21. Marea ținută și mantaua se dă dorobanțului de către guvern. I. IONESCU, M. 268. (Ironic) Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. Mică ținută = uniformă sau îmbrăcăminte de serviciu. Mica ținută să și-o facă singur. I. IONESCU, M. 268. Ținută de seară = îmbrăcăminte elegantă, de o croială specială, pentru petrecerile sau reuniunile care au loc seara. Un diplomat mongol în ținută de seară, cu decorații. STANCU, U.R.S.S. 74. Ținută de campanie = echipament purtat de ostași în timpul unei campanii. 3. (Fon.) Moment în timpul actului articulator în care organul vocal păstrează o anumită poziție. Ținuta consoanei «p» din cuvîntul «apă» este momentul cînd canalul bucal este închis pentru articularea acestei consoane.
ținútă s. f., g.-d. art. ținútei; pl. ținúte
ținútă s. f., pl. ținúte
ȚINÚTĂ s. 1. v. poziție. 2. v. comportare. 3. costum, haine (pl.), îmbrăcăminte. (~ de sărbătoare.) 4. v. uniformă.
ȚINÚTĂ s.f. 1. Atitudine, poziție a corpului. 2. Fel de a se purta; comportare, comportament. 3. Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; (p. ext.) îmbrăcăminte, costum. ♦ Ținută de campanie = echipamentul complet al unui ostaș în campanie. 4. (Muz.) Facultatea de a prelungi un sunet. 5. (Lingv.) Act fonator în timpul căruia organul vocal păstrează o anumită poziție. [< ține, după it. tenuta, fr. tenue].
ȚINÚTĂ s. f. 1. atitudine, poziție a corpului. 2. fel de a se purta; comportare, comportament. 3. mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate; îmbrăcăminte, costum. ♦ ~ de ceremonie = îmbrăcăminte, uniformă pentru anumite solemnități. 4. (muz.) facultatea de a prelungi un sunet. 5. (lingv.) act fonator în timpul căruia organul vocal păstrează o anumită poziție. 6. (mar.) calitate a unei nave, a unei ancore de a se fixa bine de fundul apei. (după fr. tenue)
ȚINÚTĂ ~e f. 1) Poziție a corpului; fel de a ține corpul; poză. 2) Mod de a se purta; manieră; conduită; comportament. 3) Modalitate de a se îmbrăca. 4) Ansamblu de haine ce constituie un mod specific de a se îmbrăca. ~ de sărbătoare. /Din ținut
ținută f. mod de a fi îmbrăcat: în mare ținută (= fr. tenue).
*ținútă f., pl. e (după fr. tenue, part. d. tenir, a ținea). Atitudine: ținută respectuoasă. Felu cum eștĭ îmbrăcat (bine saŭ răŭ, curat orĭ murdar): ținută îngrijită. Marea ținută, îmbrăcămintea de paradă saŭ de ceremonie; mica ținută, haĭnele de toate zilele.
ȚINU s. 1. atitudine, port, poză, poziție, (livr.) alură, postură, (rar) stațiune. (Are o ~ corectă a corpului.) 2. atitudine, comportare, purtare, (înv.) tarz. (O ~ manierată, fără reproș.) 3. îmbrăcăminte. (~ de sărbătoare.) 4. uniformă. (Ofițer în ~ de paradă.)

ținută dex online | sinonim

ținută definitie

Intrare: ținută
ținută substantiv feminin
Intrare: ținut (adj.)
ținut 2 adj. adjectiv